Estedel

Printre fețele posomorîte se strecoară nevăzut,
Privind imagini dilatate din trecutul tulburat.
Cu ai săi pași ușori ca vîntul el pășește îngîndurat,
Spre a sa cale în mii de gînduri cufundată neîncetat.

Ochii lui ca roua toamnei au rămas pe veci deschiși,
Ca oglinzile pierdute a vrăjitorilor uciși.
Buzele uscate de vremea fără de sfîrșit,
Cer ca niște fiare – îndrăcitele dorinți.

În mormîntul său pustiu de viața blestemată,
Unde vocele din spații se înec în sînge,
Își cheamă secole la rînd minionii lumii,
Ca din nou să-și devoreze creaturile alese.

Dar ,,cine-i el? Această umbră fără formă?”
În șoapte surde se întreabă cei din jur,
,,E un demon, sclav al nopții” zice unul înstărit
Și își sărută trei ori crucea cu o scurtă rugăciune.

Văzînd că toți îl ocolesc de a nu-i ieși în cale,
S-a oprit în fața lor și le-a rostit c-o voce rece:
,,Sunt pierdut prin mii de stele,
În universul de lumini,
Nu-mi găsesc acea putere
În spațiul viselor mele,
Ce-mi șoptea c-o voce dulce
Acel nume cunoscut...neînțeles de mine.

Tot încerc de a mă găsi prin cărțile străine,
În acele învățături înecate-n minciună
Ce ar trezi din somn spirite flămînde
La adevărul veșnic care-i face liberi...”

L-au străpuns în inima sa fierbinte,
Crezînd că-i ademenște cu vorbe necurate.
Trupul a căzut ca o piatră goală pe pămînt,
Ca lacrimile amare curgea sîngele pe piept
Și s-au închis pe veci ochii obosiți de timp...