+++VAMPYRIS•EPISTOLARUM+++

………… 

Silver Night, the clouds are moving slowly, 

shards of moonlight across the Silent Castle. 

No one sleeps here, no rest, no peaceful dreams… 

Constant Chanting of Nightly Rituals can be heard. 

The Vamps of the Blood Moon are busy tonight: 

Some are hunting in the Wilderness for Prey, 

Others - lurking in the shadows for Fluffy Wolves. 

But some are wandering in the Castle in utter Solitude. 

Melancholic Restlessness can be felt in every move… 

Madness and Sadness are reigning in this Grim World! 

Words are seldom spoken here…we act in Silent Unison

Like a Hive of Nocturnal Spirits - in Unholy Ceremony. 

The smell of Blood is in the Air, almost everywhere! 

We wait, we hunt, we fight, we chant and we start again… 

New Dawn we Hate, New Night we Praise, Fresh Blood we drink! 

The Goddess Moon is shining coldly - our only Holy Faith. 

The Bells are calling, the Wolves are howling… 

And the Vamps are growling with eyes of Crimson fire! 

It is time to rise from Darkness and to seize the Holy Night… 

+++(Exarch Violykanus)+++ 

[BE VIGILANT AND ALWAYS STAY SHARP] - ‘Codex Vampyris’

AD QUOD REGINA SINE CASTRUM

Cu Ziua în-DRAG-ostiților, 
    Zeița Visului mea pe acest Pămînt! 
În această zi ți-aș dărui o floarea...Dar Floarea se va usca....Frumusețea ta e veșnică...Nici o Floare nu se poate compara cu Grația și Eleganța ta...
Ți-aș dărui un Diamant...dar nici o piatră prețioasă nu se poate compara cu Lumina și Valoarea ta Cerească...Ești mai prețioasă decît mii de Diamante...
Ți-aș dărui o cutie cu cea mai dulce și delicioasă ciocolată....dar orice dulceață e amară în comparație cu glucoza buzelor tale, cu gustul magic a pielei tale de Dumnezeiță....

În astă zi simbolică îți dăruiesc CUVÎNTUL MEU SUFLETESC ȘI VORBA MEA SINCERĂ, ONOAREA ȘI INSPIRAȚIA MEA! 

Cuvîntul va dăinui veșnic....Cuvîntul meu nu se va usca niciodată....va fi gravat pe Inima ta...va fi Monumentul Sufletului tău...

În Orele Singurătății tale cuvintele mele te vor încălzi...te vor alina cînd eu voi fi departe...te vor încuraja cînd vei cădea în disperare....te vor ridica din groapa tristeții...

Cuvîntul meu va fi mereu cu tine...în poeme te va glorifica....în compuneri te va înălța și în scrisori îți va mulțumi întotdeauna pentru unicitatea și sfințenia ta de parteneră și Zeiță adevărată...

Orice lucru se va strica și se va usca sau descompune...însă cuvîntul rostit sau scris va fi mereu în Inima și Sufletul tău....

Doar tu știi cum atingerea ta îmi provoacă fiori...cum privirea ta mă îneacă într-un ocean extazic...cum mirosul tău îmi tulbură temelia cugetului meu...

Orice obstacol și dificultate e doar o joacă pentru cei ce păstrează Adevărata Scîntee a Dragostei...Nu uita că puterea ta cea mai măreață e în Inocența și Bunătatea ta necondiționată! 

Eu doar reflect Lumina ta Stelară însă tu ești Sursa acestei energii Solare! Și nimeni nu-ți poate stopa această legătură Divină!

Ești Completă atunci cînd împletești Sufletele Noastre într-un sentiment dincolo de timp și realitate! Ești Întreagă cu Esența și Cugetul meu de Visător Poetic...

Nici un întuneric nu poate acoperi Radierea ta angelică și nici o uitare nu poate să-mi anihileze Memoria Chipului tău Astral...

Cu simple urări și cuvinte....

Umbra Ta ascunsă de ochii oamenilor - Viorel...

Roza&Will

    
 Roza și Will dormeau dulce în orele dimineții tîrzii. Erau într-o vilă luxoasă la periferia orașului. Era o Vilă modernă cu aspecte clasice din epocile medievale. Ambiii erau îndestulați pe deplin, deoarece se trăgeau din rădăcini aristocratice din estul Europei. 

  Camera lor era o adevărată perfecțiune contemporană. Nuanțele de mobilă Italiană și Germană îi dădeau spațiului un aspect de Elită V.I.P. Totul era stabilit cu precizie și combinat într-o formă armonioasă de a crea o atmosferă comfortabilă și idilică.

    Roza dormea fără haine, prefera golciunea totală. Era cu spatele spre Will, pe jumătate dezvelită. Will respira ușor, era cu fața spre spatele ei. Era îmbrăcat doar în chiloți de noapte. 

   Ambii visau pașnic tărîmurile fantastice ale somnului magic. Will începea să-și miște ochii sub pleoape, se întorcea pe o parte apoi pe alta. Erau simptomele trezirii bărbății lui zilnice...Chiloții se întinseră sub trezirea organului lui genital. Cu cît încera să-l culce forțat cu atît se mărea mai activ! Deschise ochii! Era exitat de hormonii dimineții! De demonii zorilor!

  Roza i-a simțit mișcările lui gingașe pe spinarea ei netedă. Respirația ei se intensifica sub mîngîierile lui dulci. A înțeles că lui îi era foame de trupul ei îmbătător, ca un medicament terapeutic pentru bărbăția lui. S-a întors cu fața spre el, l-a apucat de obraji cu ambele mîini și a început să-l înece în sărutări, limba ei aluneca iscusit în gura lui umedă. În timp ce ea îl răsfăța în acest extaz oral, Will cu mîna sa a coborît jos spre buca ei stîngă și a strîns-o cu ardoare în palma lui caldă. Avea o bucă cu o simetrie a unui persic și cu un contur erotic ce dispărțea aceste două luni pline într-o egalitate perfectă!

   Brusc, Roza s-a suit pe mijlocul lui cu trandafirul ei moale, i-a scos organul genital din chiloți, l-a ridicat cu mîna ei și lent intrase în acest demon încordat...Ea era foc și gheață! Apă și aer! Era una cu respirația lui, cu pulsul lui cu mișcarea lui. Nu aveau nici un gînd separat! Erau o singură plăcere! O singură Senzație! 

  Cînd explozia lui Will era aproape de a atinge apogeul, rapid a întors-o pe Roza cu fundul spre el, în poziția Cățelușul! A intrat adînc în ea...Era ceva de nedescris plăcerea de intrare din spatele ei! Sînii ei se zguduiau de mișcările lui ferme! Părul ei era aruncat pe spinare și umeri! Corpul lui se topea în umezeala trandafirului ei! Ca un fruct tropical într-o cremă moale! Se simțea înăuntrul ei ca într-un extaz divin! Era capabil să rupă adîncimile iadului și să cucerească înălțimile raiului! 

   Cu o notă de orgazm, el termina-se într-o explozie fierbinte! Tot în acel moment, Roza atinse climaxul! Ambii erau împletiți într-un val de euforie extazică!!

  Cu un zîmbet satisfăcut, Will rupse-se liniștea cu o exclamație jovială: " Bună Dimineața Lumina Vieții mele!" 

   Cu o radiere de plăcere, Roza intrerupse-se gîndul lui și cu un pofticios sărut îl sărută pe buze și îi spuse: "Oh! Înger al Dimineții, îți mulțumesc!"

O Noapte Roșie cu Lună Plină

   Oare se merită de relatat o segvență a acelei nopți? O bucată din seara ceia? cînd Robert și Roberta s-au unit pentru prima dată într-un corp, într-un spirit? Nuștiu...Dar voi încerca să-mi relatez amintirea atît de clar, de parcă s-a întîmplat numai ce!
  Era una din acele Nopții cu cerul înstelat și cu o Lună Plină...Afără ploua calm, undeva departe se auzea niște păsări cîntînd....Într-o pădure la periferia unui sat distanțat și uitat de lume, într-o casă mică de pădurar, trăiau pașnic Robert și Roberta!
Nici unul n-a gustat din fructul dragostei trupești...Era prima lor noapte!
Camera era înecată în întuneric, doar cîteva lumînări iluminau patul de lemn. Pe pat stătea întinsă Roberta - era într-o haină de noapte de culoarea roz, pieptul îi era ușor deschis, cu o între-tăietură care scoteau la iveală sînii ei erotici! Picioarele îi erau goale, doar la mijloc erau acoperite de haina roză, era atît de scurtă încît se vedea trăsăturile lenjerii - o stofă fină de bikini de culoarea verde închiși. Stătea pe o parte, răzemîndu-se cu cotul de perna moale. Din spate, puteai vedea fundul ei semi-dezgolit. Avea un păr lung și bogat ca o fecioară, buzele ei erau de o senzualitate îmbătătoare, respira lent, de parcă cîntărea orice răsuflare. Umerii ei goi accentuau gîtul ei fraged și alb, un sîn ieșise din sutientul ei argintiu, era de o formă formidabilă! Atît de rotund și palid! Părea perfecțiunea sînilor afroditei!
 Robert era în fața ei...el tremura ușor din buze...avea doar un maiou alb care-i accentua corpul simetric, chiloții lui negrii erau strînși, ceia ce-i evidențiau fundul său elegant. Corpul său era de un bărbat ferm și armonios. O privea adînc în ochi pe Roberta! Parcă în ochii ei putea găsi răspuns la dorința lui înflăcărată de a o gusta total! Dorea să o aibă în întregime! Doar al lui! Doar numai el! Niemni să nu aibă parte din regina lui divină! Aparținea doar lui! El exista doar pentru ea! Gîndea doar datorită ei!
El ușor a atins-o cu degetele pe buze și i-a șoptit domol: E prima mea Noapte!
Ea i-a zîmbit ispititor și apropiindu-se de urechea lui, i-a răspuns: Știu, lasă-mă să te învăț!
Roberta a început cu mișcări calculate să-i sărute buzele lui însetate de extaz! Cu limba ei dulce aluneca ușor pe gîtul lui fierbinte! Îl îneca în sărutări fără de sfîrșit! Părea că nici n-are nevoie de aer! Era amețit de sunetele sărutului!
Ea la atras de gît și la împins pe spate. El nu putea rezista vrajei ei voluptoase, se dădea purtat de valurile ei. În timp ce ea îl îneca în sărutări fierbinți, el încet se îndrepta cu mîna dreaptă spre pieptul ei grațios. Fiind amețit de senzualitate, a băgat mîna sub haina ei de noapte...Cu mișcări rapide i-a cuprins sînii în ambele mîini, nu-i venea a crede că erau atît de moi, atît de fine, păreau că se topeau în degetele lui...Făcînd un efort decesiv, i-a rupt haina în două și a început să-i mănînce înfometat sînii ei erotici!
 Ea era dusă de atingerile lui, amețea de fiecare dată cînd el îi strîngea ferm sînii și îi mușa domol vîrful roz a acestor semiluni umede de buzele și limba lui.
 Dorind să-l guste mai adînc, Roberta cu mișcările mîinei stînga a început să alunece pe pieptul lui transpirat și fierbinte. Se cobora din ce în ce mai jos pînă și-a băgat mîna în chiloții lui negri.
El începea să-și piardă control asupra corpului său, nu mai era în stare să reziste acestei flăcări hipnotice. Cu o mișcare fulgerătoare, a întins-o pe Roberta pe spate, i-a rupt definitiv haina, a apucat cu ambele mîini lenjeria ei umedă și i-a aruncat pe plapuma moale. Cu un extaz nebun a început să-i sărute suprafața ghiocelului ei fin. Adînci sărutări, apoi își scoase limba umedă și se adînci în devorarea nectarului ei amețitor.
Roberta era cuprinsă de un fior total! O plăcere enormă îi topea corpul în mii de scîntei hormonice! Se simțea umedă trupește și spiritual, de parcă se adîncea în patul moale, atingînd apogeul senzației, i-a ridicat capul lui Robert de la floarea ei roșie și i-a șoptit dulce: Doresc să intri în firea mea acum!
Robert cu o eleganță amoroasă i-a deschis ușor picioarele Robertei, s-a lipit de pieptului ei transpirat, s-a lăsat pe deplin deasupra ei și cu o scurtă mișcare - a intrat moale înăuntrul Robertei!
Mișcările lui se intensificau cu fiecare penetrare adîncă, corpul Robertei reverbera în strigăte lungi de: AAA...aaa...AAA!  Mai rapid el intra, mai puternice erau strigătele ei! Se topeau ambii în această simfonie organică! Notele ei sonore îl făceau pe Robert una cu Corpul ei, una cu respirația ei! Nu era nici un gînd care să-i separe! Erau o galaxie de extaz! Zburau pe tărîmurilor erotice! Sufletele lor se împletise într-o singură esență! Erau umezi de extaz! Erau fierbinți ca focarul soarelui!
Ea îi apăsa corpul lui mai tare, să-i simtă în întregime bărbăția lui trezită. El nu se oprea din mișcări! Continua să-i adîncească plăcerea ei nestăpînită!
Brusc, ea la întors pe spate, s-a culcat deaspura lui și cu o intrare plăcută a început să-l călărească fioros! De parcă era deasupra unui animal necontrolat, mișca cu coapsele ei sus...jos, apoi iar sus, pînă ce auzise de la Robert un strigăt de orgazm! A simțit sucul lui cald în ea, simțea cum respirația lui se încetinea, culcîndu-se pe pieptul lui amețită de orgazmul ei multiplu, l-a sărutat profund pe ochi și i-a șoptit: Te iubesc cu fiecare parte a corpului meu!
Robert, după o muțenie de extaz, i-a răspuns: Doresc din nou!!!!....
   Noaptea se preschimba-se în dimineață,  luna era dusă dincolo de noapte, pădurea începea să se trezească din transul nocturn, iar din căsuța pădurarului strigătele de orgazm nu încetau să se răsune în întreaga pădure!
Numai Robert și Roberta știau ce înălțimi au atins în acea noaptea! Doar sufletele lor simțeau bucuria vieți! Numai inimile lor băteau în vibrații trupești! Era taina lor!
Și am eu oare dreptul să divulg această ceremonie intimă? Poate da, sau nu...Una știu cu siguranță - în acea Noapte Robert și Roberta au bătut la porțile eternități - și au descoperit adevărata unicitate a dragostei....

Un Somn Stins - O Lacrimă din Vis

    

    Roland stătea îngenunchiat în fața Reginei Dimineții. Era rezemat de piciorul drept cu mîna stîngă la pămînt. Fața sa era aplecată în jos, îi era greu să-și privească Regina în ochi. Se simțea gol cînd privea în adîncimea ochilor divini. 

    Regina Catherine îl privea de pe tron cu o blîndețe roială. I-a făcut semn să vorbească. Roland, Cavalerul Gărzii al Palatului Reginei, încet își ridicase fața spre tron, rostise: "Grația Sfîntă să va Ilumineze pretutindeni, O Regina Tărîmurilor Dacice! Am apărut în prezența Dumnevoastră pentru a vă spune că sunt nevoit să-mi părăsesc poziția de Cavaler în Castelul Dimineții. 

  Onoarea de Cavaler nu-mi permite să vă pătez cu umbra mea demonică! Nu sunt potrivit de a vă însoți pretutindeni! Meritați un Cavaler mult mai capabil și iscusit. Durerea provocată de răspunsul meu îl voi purta mereu în mine. Va fi ca un simbol al neputinței mele, a crimei mele fața de bunătatea angelică! 

 Dar mereu voi fi reflecția ta în oglinda sufletului! Voi fi mereu în gîndul Reginei mele! Departe de trup și inimă dar aproape cu mintea și sufletul! Voi șopti fiecare seară numele tău sacru!  Va fi rugăciunea mea în fața sfinților! Tu vei fi Icoana vieții mele! Altarul meu în Templul Sufletului! Coroana mea nevăzută! Voi fi rupt din Sursa ta de Lumină dar mă voi educa să trăiesc în întuneric! Deoarece se merită să trăiesc în beznă avînd în gînd Lumina ta Armonioasă!"

    Sărutîndu-i mîna Reginei, Cavalerul Roland s-a ridicat în fața ei, a făcut o plecăciune adîncă, s-a întors spre ușă și cu pași lenți se îndrepta spre ieșirea din Holul Reginei...

    Regina Catherine s-a sculat de pe tron și c-o voce răsunătoare i-a ordonat: "Să nu îndrăznești să-mi părăsești prezența! Mă auzi?! Eu sunt Regina ta! Ești legat de mine ca Luna de Cerul Înstelat! Privește-mă în ochi! Înțelegi? În Ochii mei! Ai curajul măcar să-ți ridici privirea în direcția mea! Nu-ți permit să mă părăsești! Dacă Onoarea de Cavaler îți interzice să te afli în prezența mea, atunci nu-mi pasă deloc! Tu ești Sabia vieții mele, scutul trupului meu! Armura inimii mele! Locul tău e lîngă mine! Întoarce-te și răspunde-mi acuma!!!

   Holul răsuna în pașii Cavalerului, mersul lui era a unei umbre frumoase în lumina dimineții! 

   S-a oprit pe o clipă....A întors capul spre Regină și cu un zîmbet lăcrimat a șoptit: "Sunt doar un vis, iar tu - Visătoarea acestui vis! Totul va dispărea cînd te vei trezi! Tu ești reală! Însă eu sunt doar o plăsmuire a minții tale imaginare! Eu dispar în neuitare ca Noaptea în Razele Dimineții! Iar tu ești asemenea Soarelui - crești în Amurgul Glorios! Ne vedem în visul următor! Adio..."

   Cu un strigăt de "Nuuuuuu" Regina Catherine se trezise transpirată în camera ei singuratică, repeta cu regret: "nu...Nu...NU....NUUUU!" Conșteintiza-se că într-adevăr visase...Pe obrazul ei gingaș o lacrimă se strecura-se lent...pe urmă două...trei....pînă ce un șir de stropi îi înecase fața în sarea amară, ce cădeau umede pe perna ei moale...

Chipul Dimineții și Aripile Nopții

     Putea ore întregi să privească la ea cum dormea. Îi plăcea să-i vadă pieptul semi-dezgolit, să-i 

observe pulsația lentă a sînilor - semilunile senzuale. Dormea dulce, poate chiar îi invidia pacea

ei organică - părul ei aruncat ca niște raze de soare negru pe perna moale, mîinele ei fragede

întinse pe pieptul delicios, picioarele ei subțiri și elegante aruncate peste plapumă. Respira 

atît de lent și rar că părea o icoană sculptată-n pat. Mirosul ei îneca camera într-o aromă

erotică. Își întorcea din cînd în cînd capul pe o parte, mișcînd domol buzele ei exotice. 

     Privind-o așa timp de o oră, îi părea de necrezut că o așa ființă inocentă poate rezista atît

de voios capcanelor lumești. Cu ce rîvnă-i bate inima! O Cerule! Cît poate să absoarbă o femeie

ca ea atîtea suferințe și dezamăgiri?! Și să continue să rămînă curată? Nepătată de glodul lumesc! 

     El era aproape un străin, totuși sinceritatea și încrederea ei l-a făcut să creadă că se știau dincolo de pînza vieții. Era uimitor cum de poate să doarmă? Cînd în adîncul ei se afla o povară

mai grea decît un munte și mai mistuitoare decît veninul unei fiare. 

     Chiar dacă ea dormea, el continua să-i audă vocea ei de nimfă - melodioasă, hipnotică, plină de vitalitate.

     Știa că poate să guste din ea, s-o devoreze în sărutări, să-i atingă orice particulă a corpului, s-o absoarbă în extazul complet, să se contopească pe deplin în nectarul trupesc! Da știa...ea singură i-a oferit acest Dar Divin...nu putea, nu putea să-i smulgă esența ei grațioasă! Era contra Codexului lui! Ar fi un sacrilegiu în fața Spiritului ei Angelic! 

     Îi plăcea s-o guste de la distanță, să o observe în orele de somn, să o simtă prin conversațiile lor nocturne. 

     Corpul ei era un adevărat Templu Venusian! De parcă sculptorii secolelor au cioplit-o dintr-o stîncă olimpiană iar pictorii antici au pictat-o în culorile astrale trupul ei pandoric, iar un Zeu Elenic și-a proiectat propria esență divină de a o însufleți în această Perfecțiune Glorioasă!

     Razele Dimineții începeau să-i cadă pe gîtul alb, părea că se trezește din paradisul ei de noapte. Își mișca corpul cu o lene amoroasă, ochii începeau să se miște mai activ sub pleoapele ei gingașe, inima-i bătea mai dinamic, spinarea ei se arcuia în întinderi de corp scurte...Începea cu adevărat să se trezească...

     Privind-o ultima dată, s-a întors încet spre ușa camerei. A deschis foarte atent ușa, a pășit ușor pragul și a dispărut în holul înecat în lumina oarbă a dimineții! 

     Cînd ea deschise ochii, observă între ușă și hol o umbră ce părea un chip de om, iar pe pereții holului se întindeau niște aripi ce păreau reflectate de acel Chip Umbros... 

61

Aștepta în fiecare zi legătura cu dînșii, nu era important cum și unde, conta manifestarea dorinței lui nestăpînite – energie monetară abundentă prin metode oculte/magice/ritualistice.
            Era încrezut că ei îl contactau pe dînsul prin vis, astral și prin circumstanțele haotice ale zilei. Știa asta dincolo de dubii, nu putea justifica o așa încredere naivă – doar era încrezut că dorințele lui sunt pe cale de a se manifesta în viața lui banalo-visătoare.
            Nu avea nimica, aproape nimica, doar 61 de bani, era suficient pentru proiectarea îmbelșugată a forțelor mammonice.
            O parte din el era necăjită, deoarece știa că va atinge toate acestea însă nimica din ele nu îl vor satisface. Doar dorea să se exprime la maximum, chiar și dacă asta va duce la autodistrugere. Visul lui era cam sărăcăcios în experiențe, pe cînd valorile intelectuale și spirituale erau în plinătate. Înțelegea acuma mai clar cît de tare e dependent de materia energetico-monetară. Asta nu-l descuraja...invers, se bucura că se află într-o asemenea posibilitate potențială nestabilă.
            Totul a fost decis deja: a căpătat dorința lui materială cu anumit preț: plata îi era revelată la nivel inconștient, pe parcurs o va conștientiza la nivel conștient. Însă asta nu-l deranja deloc, era bucuros că există o așa formă de transformare mutuală – preț/contract spiritual.
            Dorea să-i vadă pe acei care îl ghidau, ajutau în lumiile de dincolo, în sferele transcendente, la descoperirea expresiilor lui mai înalte. Dorea să le mulțumească pentru chinuri, dureri, suferinți, experiențe, cunoașteri, posibilități...să-i cunoască la un nivel mai distorsiat energetic – la nivel fizic.
            Acuma cînd banii erau doar niște expresii banale, a înțeles că a dorit asta mai mult ca niciodată. Ce plăcut era starea asta cînd simțea legătura energetică cu banii, de parcă bancnotele erau conștiente/vii, simțea mirosul banilor ademenitori, vedea puterea lor creativo-malefică. Intuitiv le mulțumea pentru dovada acestei posibilități.
            Blestemul s-a transformat în grație binecuvîntătoare, negativitatea în extaz materialistic, era înecat în combinările materiei, era îmbătat de ispitele plăcerilor trupești. În asemenea stări niciodată nu a simțit exaltarea divină atît de aproape, atît de reală. Era înrobit în libertatea babiloniană.
            Adesea vorbea cu banii, acuma nu păreau doar bancnote din hîrtie chimică dar creaturi înțelepte, exprimate într-o asemenea formă energetică.
            Acuma pentru prima dată simțea că există cu adevărat, că era plin de necesități satisfăcute. Privea la astă viață ca la acele vise realizate, împlinite pe deplin. Credea că va exploda în astă exaltare magică. Totul părea simplu și evident. Adevărul era în el și în dorințele lui, în foamea și setea sa spirituală. Totul ce părea absurd acuma primea o formă clară.
            Nu plîngea cu lacrimi dar cu tristețe exaltată a inimii sale, era toate expresiile odată, toate sentimentele simultan. Niciodată nu s-a simțit atît de limitat, atît de extins în perceperile sale. Viața deja devenise vis, un vis halucinant, intoxicant. Asta era doar începutul, un sfîrșit cu multe fețe...o trezire reușită.

Cercul Închis

Era prima dată cînd fusese chemat în Cercul de Măști. Pînă atunci, ținea legătură doar la distanță, prin Mesagerii Nopții, așa se prezentau de fiecare dată cînd el îi interoga curios. Dar acuma, totul era diferit, știa că i s-a oferit o șansă deosebită. Aștepta cu nerăbdare în Holul Amurgului, în acest spațiu posomorît domina o atmosferă nocturnă, parcă se cufunda în veacuri, ceva foarte cunoscut însă uitat spiritului său haotic. Deodată, o voce din spate îl chemă pe nume, simțea cum inima-i bătea rapid, sunetul bătăilor răsuna în întregul hol. S-a întors cu fața în direcția de unde auzise vocea. Era unul din Mesagerii Cercului, era îmbrăcat într-o mantie purpurie cu un brîu albastru-cristalin care în lumina lumînărilor din hol creea un efect haluncinant. Mesagerul îi făcuse un gest cu mîna stîngă spre ușa din fața lui și c-o voce apăsătoare rosti în grabă: ,,E Timpul!”

În mijlocul încăperii era un tron din piatră, era cioplit dintr-o stîncă care a rămas neatinsă de schimbările artificiale. Era înconjurat de trei sfeșnice, fiecare cu dimensiune și formă diferită. Pe ele ardeau cîte șase lumînări, mirosul de ceară topită acoperea holul într-un nor de fum amețitor. Spațiul părea pustiu, totuși simțea prezența lor chiar dacă nu se înfățișară în lumina oarbă a sfeșnicelor. Analizînd întunericul dincolo de lumină, știa că ei îl urmăresc atent, simțea privirile lor ca niște ace înțepătoare. Tăcea, chiar dacă sufletul-i striga în ecouri asurzitoare.

Presimțea acțiunea lor...Era înconjurat de ei, sub vocele lor glorioase a căzut jos, în mijlocul Cercului Închis. Sîngele cald picura încet pe suprafața petroasă a pragului, lăsînd o culoare catifelată. Privirea lui era îndreptată spre geamul holului, acolo, departe de acest Imperiu Ascuns văzuse un fluture purpuriu ce zbura deasupra unui chip umbros, cunoștea înfățișarea dar nu ținea minte al cui...Memoria i se îneca într-o beznă adîncă, inima-i bătea ultimele clipe de viață...Cu un zîmbet ironic rosti răgușit: ,,Joaca continuă în Visul următor...”

Pontifex Nox

            Te citesc de la primul tău cuvînt, cînd ți-ai format numele în gînd din acel vis ciudat. Atuncea...ai pășit în cercul aventurilor ,,demonice”. Ai început să negi adevărurile de bază a vieții. Prin această negare tu ai început să-ți stabilești proprile criterii, definiții, înțelesuri, formule ale adevărului, respectiv ai văzut că totul e relativ. Deodată, ai întîlnit un obstacol propriu, ce s-a manifestat sub o absurditate, paradox cognitiv. Era doar o voință lăuntrică ce a izbucnit în mintea ta inocentă. Desigur, mulți se opresc aicea – neagă tot ceia ce-i absurd și neînțeles, privind din nou la viață în culori sintetice. Însă tu ai pășit mai departe, ți-ai adus argumente intuitive că totul e într-adevăr relativ, nestabil, înșelător. Permanent ajungi la concluzia că totul e o Iluzie a minții tale, că adevărul e ceia ce noi gîndim că este. Aicea, tu ești corect față de argumentele și adevărurile tale. Apoi, pentru a-ți stabiliza, întruchipa, întemeia adevărul tău, te întrebi - ,,Cum e o viață fericită?”..Înțelegi că fericirea e un fel de suport iluzoric, o dorință manifestată sub niște plăceri, la care din nou exclami – relativ! Iluzie! Respectiv din aceste conflicte halucinante tu deduci altul, unul la fel de neînțeles și interesant – Dragoste.
          Sunt mirat de capacitatea ta de a-ți urmări firul meditativ de la apariția acestuia pînă la încheiere, de sinceritatea și profunzimea proprilor întrebări interioare ce mereu caută răspunsuri. Nu înceta aceste convorbiri lăuntrice, deoarece anume prin conflictul cu sinele se descoperă miezul adevărului și neapărat vei găsi răspuns, fiindcă Dorința de a Cunoaște sunt adevăratele noastre comorii...           
          Am observat în zîmbetul tău o disperare, un pesimism sarcastic, această subapreciere e cauzată de vina ta conștientă - ,,din noi am jignit-o”. Te critici brutal, dar obiectiv și just. Tu nu ești nebun deoarece anume această conșteintizare că ești vinovat te ridică deasupra nebuniei și te face superior evadărilor emoționale. Totul evoluiază intens – Nebunia, frica, confesiunea, monologul, regretul, scuza...și închei cu un fel de testament tragic dar romantic: ,,Mă consum, consumînd”...           
        Simt cum apunerea soarelui îți creează o imagine nostalgică, în această atomosferă tu îmbini starea ta sufletească cu cea a naturii, o destăinuire izolată și în același timp într-o așteptare melancolică. Văd că frămîntările și îndoielile tale psihologice redau într-o formă metaforizată dragostea simplă față de iubita ta și jertfirea spirituală în așteptarea ei. Prin agonia  înflăcărată tu descrii toamna în niște culori stinse, care în absența iubitei tale și-a  pierdut farmecul ei auriu. În această așteptare oarbă tu cazi într-un vis amorțit cu speranța de a o regăsi, revedea într-o dimensiune în afara lumii atomice – limitate. Adormi în contopirea ta totală cu timpul, natura și universul...

Grădinarul

Ziua începuse cu un soare zîmbitor și cu un cer format din mici insulețe de nouri. Pe cîmpul plin de flori și de tufe plutea un miros îmbătător. Mirosul acesta împreună cu contrastul diversificat al florilor te îmbăta pe toată ziua. Era grădina Grădinarului. Nimeni nu-i știa numele, de aceia și-i spuneau: Grădinarul. Era un bărbat în vîrstă, cu părul negru ca pămîntul, cu ochii verzui ca sticla, cu o frunte curată și netedă ca petalele trandafirilor albi. Corpul lui era pălit de valurile timpului, totuși părea sprinten cînd lucra în grădină, printre sute de flori amețitoare. Abia începuseră să cînte păsările melodios, că Grădinarul era deja printre rîndurile de flori. Cu degetele lui gingașe rupea iarba printre coloanele de flori, tufe și copaci. Reteza crengile copacilor, sădea alte tipuri de plante, unele le schimba cu locul, iar cele uscate le arunca. Era cumplit cufundat în arta sa grădinărească, părea un domnitor al plantelor – le aranja, le decora, le creștea, le îngrija ce pe niște copii ai naturii.
Toți erau uimiți de grădina sa, cînd treceau pe marginea drumului grăbiți, se opreau să admire priveliștea uimitoare. Nici nu-l salutau, din grija de a nu-l trezi din arta sa fermecătoare. Cînd trecea vreun copil, Grădinarul îi oferea să aleagă orice floare din grădină, acesta bucuros pleca acasă cu mîinile pline de flori.
Grădinarul a devenit un simbol al frumuseții și al fericirii în toată regiunea localității.
Toți credeau că Grădinarul era fericit, împlinit cu ce a atins în viață...Nimeni nu-l știa cu adevărat...
El era singuratic ca stelele reci, avea permanent conflicte cu proprile gînduri. Se credea nebun, uitat și gol. Lucrul în grădină era doar o mască împotriva lumii. Ei vedeau frumuseția asta încîntătoare, însă nu știau că după florile, tufele și copacii aceștia se ascundea tristeția și chinurile Grădinarului. Dacă cineva ar putea să penetreze iluzia grădinii, ar vedea cadavre mutilate, pămînt putrezit și oase descompuse de demult. Fiecare floare sădită era un simbol al conflictelor interioare, al lacrimilor vărsate în tăcere, fiecare copac era o amintire despre gustarea cunoștințelor ascunse, interzise de lume. Fiecare tufă reprezenta bogăția pasiunilor sale, îngropate sub pietrele anihilatoare a imaginației temporare. Ei ar vedea o vale blestemată, un cimitir diabolic...
Dar ei sunt orbi, nimeni nu-i v-a dezvălui secretul Grădinarului. Grădinarul...și asta era o iluzie, un nume înmascat. Nu era nici un fel de Grădinar ci un Lucifer, căzut în tăcerea întunericului gol. Un demon singuratic, istovit de timpul iluzoric. Era o beznă ascunsă într-un corp liniștit și firav.
Nimeni nu știa că această grădină a fost crescută cu lacrimile sale adevărate, sincere și pure. Toată grădina era stropită cu sîngele său fierbinte, vărsat pe fiecare petală al florilor vieții...

Anima-Grimmatic

Stătea ore întregi în proprile gînduri, plutea undeva departe de lumea asta solidă. Acolo unde-l duceau fanteziile nu erau acele stări adînci, acele chinuri cognitive ce-l mistuiau aicea. Nu...nu era nici frică, doar sfere abstracte, neclare, dinamice.
Finisîndu-și mica sa călătorie, a deschis ochii privind cu plăcere frunzele copacilor ce tremurau sub vîntul cald de vară. Dorea să plîngă, nu cu lacrimi dar cu un plîns interioar, sufletesc. Ochii săi albăstrii sclipeau în razele subțiri ce străbăteau sute de frunze verzi. Zgomotul naturii îl adormea în tăcerea zilei călduroase.
Imaginea acelei feți îl urmărea în această liniște singuratică. Făcea niște semne neclare cu vîrful piciorului drept, parcă încerca de a-și reaminti ceva atît de cunoscut, pierdut memoriei sale conștiente. Era chipul lui Animatronic, ceva mai mult, dincolo de corp...

Pe suprafața de marmură palidă, într-un loc despărțit de spațiu-timp față de Animatronic, Grimma stătea întins fără vreo mișcare vizibilă. Buzele sale rosteau ceva neclar, se deslușeau doar cîteva cuvinte surde. Mintea-i era goală de valurile gîndurilor, întreaga sa focusare se concentra-n bezna simțurilor.
În atmosfera decadentă a anotimpului plutea o plictiseală totală. Chiar dacă se afla în acest amalgam natural, Grimma nu făcea parte din acest spațiu dimensional. Surîsul său frenetic îl trezise din cufundarea interioară.
Deasupra lui, cerul părea o cupolă fosforică ce-i oglindea pacea nemărginită. Era singur, împreună cu minionii spiritului său. Setea de a izbucni într-o acțiune reflexivă, îl făcea să-și întrerupă starea sa statică. A sărit inconștient pe treptele monumentului rece...

Pe aleea îngustă a parcului întunecat de arborii bătrîni, Animatronic mergea într-un ritm neordinar: mărinduși pașii cînd își crea spctre energetice și se oprea cînd își finisa procesul său creativ. Mîinile sale emanau ceva cristalin, o luciditate uimitoare, care-i acoperea întregul chip. Concentrînd această energie eterică într-un punct proiectat, și-a desprins perceperea într-un plan necunoscut, știut doar esenței sale unice.

Simțindu-i schimbarea spiritului, Grimma s-a descompus în cele patru elemente, pentru a-i identifica mai ușor urmele energetice. Constatînd că a trecut în manifestarea dimensiunii sale mai înalte, l-a lăsat să-și prelungească singur expresiile lui existențiale. Transformîndu-se în chipul său preferat, Grimma se îndrepta spre locul său idilic, acolo unde materia e în forma sa pură, în armonie cu spiritul său...Privind amintirile acestei vieți scurte, a rostit ultimele cuvinte revelatoare: ,,Împreună, în haosul solid, ne-am găsit în mizeria perfecțiunii”.

Dedicat Spiritelor regăsite

Joaca Vieții

Nu știa ce se petrecea în interiorul său. Nici chiar stările sale emoționale nu le putea defini clar. Era ca o corabie dusă de valurile mării într-o direcție întîmplătoare. Pentru a se neutraliza mental, s-a cufundat într-o joacă-video. Desigur că în procesul jucării nu și-a dat seama că această acțiune spontană îi revela bolnăviciunea interioară – haosul. Doar după finisarea acestei joci a înțeles că singur a primit un răspuns indirect la mistuirea sa plictisitoare. S-a mirat de simplitatea acestui sistem ,,întrebare-răspuns”, și anume că prin conștientizarea răspunsului a înțeles cu adevărat întrebarea lui activă. Deci pentru el întrebarea era un argument că știa deja răspunsul, doar trebuia să-l conștientizeze. Era un prototip a unui joc mai abstract – Joaca Vieții. Cunoștea destul de bine, totuși îl înfiora realismul vieții...Simțind oboseala obișnuită, a căzut în patul moale cu o plăcere mulțumitoare, de parcă a descoperit o enigmă a acestui joc continuu. Și-a băgat capul în perna mirositoare de somn, și-a ales o undă cognitivă și s-a desprins de fizicalitatea rațiunii, trezindu-se într-o viață mai lucidă decît acea visată inconștient...

Umbra Zilei

Se afla într-un spațiu limitat. Nu că era limitat în mișcare sau loc, dar ceva mai mult, la un nivel emoțional, mental. Privea la cei din jur ca la niște sculpturi ce păreau vitale doar prin mișcările lor necondiționate, în rest erau un simbol al existenței fizice. Nu putea înțelege ce căuta el aicea, de ce se afla într-o ambianță străină, necunoscută și atît de contradictorie cu caracterul și sistemul său conceptual. Ceva îl liniștea aicea, ceva neînțeles, făcîndu-l să-și simtă prezența, propria imagine interioară. Era încă o situație paradoxală prin care se privea ca un străin. Să fi fost numai asta...Cînd interacționa direct cu unele din acele chipuri îmbătătoare credea că își v-a pierde baza rațiunii sale – mintea. Ele păreau o întruchipare a fanteziilor abstracte, o expresie a pasiunilor pure ce nu-și au stabilitatea liniară în această lume atît de solidă pentru un spirit haotic, neorganizat ca el. Le admira numai în viziunile sale spontane, cînd prezența lor devenea mai intensă pentru senzațile lui sensibile. Iar ele nici nu conșteintizau că au înrobit o umbră ascunsă – pe mine.

Ultimul regret

Am părăsit-o fără de a mă uita în urmă, îmi părea că mă voi dizolva dacă mă întorceam. Ne-am despărțit ca doi străini, de parcă nu ne-am cunoscut niciodată. Era vina mea, indiferența mea față de circumstanțele noastre o irita din ce în ce mai tare. Știam că o voi pierde, citeam asta în ochii ei de fiecare dată cînd privea țintă la mine. Totodată în adîncul acestor ochi se ascundea o scîntee de speranță. Anume această generare interioră a spiritului ei o făcea să-mi dea nenumărate șanse. Totuși nu făceam nimica de a mă schimba în fața ei.

Poate că sunt un fricos? Mie frică de responsabilități? Mie frică de ceva nou, de ceva ce nu pot controla, prevede?...
Cîte ori ea mă liniștea cu îmbrățișările sale amoroase, mă adormea cu vocea ei gingașă, dar vorbele ei...mă trezeau din orice disperare, îmi înlăturau orice nesiguranță. Iar sărutul ei de driadă mă învia din limitările asupritoare a acestei lumi. Însă acum sunt zdrobit de prejudecățile interioare, sleit de dorințe și vise iluzorice...Doar cartea mă alină cu mirosul ei de cunoștințe, cu paginile sale îngălbenite de timp. Amintirile mă mai țin încă treaz, îmi potolesc gîndurile diabolice. Mă simt gol, ca un pustiu fără margini ce a uitat mirosul ploii de dimineață. Cad prea des, însă mă ridic cu speranța că mă voi schimba, doar mie frică că următoarea cădere v-a fi prea grea ca să mă ridic...Regret că am pierdut-o, regret că nu am prețuit-o, e tîrziu...prea tîrziu.

Către TINE

Știu cine ești! Știu că te ascunzi mereu în limitarea ta. Îți place să te vezi un nimica, ceva neînsemnat, minuscul. Te privești criticîndu-te, îți negi singur proprile idei, principii, concepții. Știu că nu-ți place dar totuși acoperi și asta sub mantia plăcutului. Te închizi în fiecare zi în cutiile din ce în ce mai mici, crezînd că vei uita de tine. Îți șoptești cuvinte goale pentru a-ți acoperi infinitatea. Da, aceste metode te scapă, îți ajută la umbrirea eului tău, dar numai pe-o perioadă de timp. Odată vei izbucni și atuncea totul ți se v-a face clar. Speri că mîine te vei schimba? Interesant...cum?, tu să te schimbi? Dacă zilnic faci aceleași acțiuni, repetîndu-le în diferite moduri, respectiv vei rămîne constant. Știu că vezi și auzi totul, totuși ești un orb și surd fiindcă nu-ți auzi vocea interioară care strigă neîncetat, nu-ți vezi adevăratul chip mărț, care se înalță mai presus de umbra ta. Mă ocolești prin toate mijloacele posibile, afirmînd repetat că ,,n-am timp” , știind foarte bine că problema e în tine și în atitudinea ta față de timp, iarăși o alinare iluzorică cu care te blochezi. Ție frică de ceia ce poți fi, că anume această stare joasă te face să ignori sursa creației interioare. Știu că cauți ceva, însă nu-ți poți defini această căutare, deoarece vine din nivelurile mai înalte, unde logica își pierde efectivitatea ei. Știu că ai ură pe tot, deacum e bine, fiindcă ura îți v-a trezi dorința de a cunoaște ascunsul, ea îți v-a ajuta să-ți învingi slăbiciunile. Te miri că ura poate fi un mijloc de a te elibera de prejudecățile exterioare? E aceiași flacără a spiritului , numai manifestată într-o fază mai activă.

Dar tu vei spune că ,,totul e încîlcit, e întuneric peste tot, numai forme negre și sunete surde mă înconjoară”. Mă întrebi ce să faci? Aprinde o lumină care îți v-a descoperi ascunsul spațiului tău. Tu vei exclama imediat: ,,Dar dacă n-am cu ce aprinde?”... Întotdeauna se v-a găsi cu ce să-ți aprinzi sufletul! O știi prea bine! Te-am văzut cum cu doar un gînd te-ai ridicat dintre sute de cadavre! Un gînd ți-a alungat dubiile îndelungate, cu doar un gînd îți trăiai tu ziua ce-ți părea fără de sfîrșit, te-a făcut să zîmbești cînd ochii îți vărsară lacrimi...Gîndul – lumina invizibilă care aprinde luminile stinse ale acestei lumi.

Despre Mine

Fugea de originea eului său, se ascundea sub umbrele acestui imperiu ,,lunatic”. Dar totuși s-a împedicat într-o goliciune interioară, a căzut...lovindu-se cu rigiditatea corpului său de calea îngustă ce ducea spre un spațiu plin de Unicitate. A rămas mult timp căzut, nemișcat de acest impact neașteptat, dar revenindu-și după această cădere stupidă, și-a concentrat toată voința într-o încercare de a se ridica în picioare. Acest impuls inconștient de a reveni din nou pe calea sa primordială a izbucnit într-un sunet surd, plin de diferite intonații. Fără a mai aștepta vreo reginerare oarecare, și-a ridicat pieptul de la pămînt, s-a sprijinit în genunchi privind înlăcrimat la soarele măreț, parcă comunica telepatic cu această sursă energetică. A închis ochii de a menține acest impuls solar în sinele său. Euforia energetică l-a făcut să zîmbească, satisfăcut de această schimbare fantastică. S-a ridicat în picioare, s-a scuturat de praful trecutului și a ales acea cale îngustă care ducea spre Întregul Universal - pierdut în întunericul prejudecăților anterioare.
A început cu niște pași mărunți, dubioși apoi gustînd din lumina zilei și-a mărit pasul pînă ce a crescut într-o alergare ușoară. Căldura corpului creștea, ajungînd pînă în creștetul capului, explodînd într-o sferă luminoasă în fața ochilor săi. A orbit de această luminozitate puternică, a asurzit de vibrația intensivă, apoi liniște...o liniște nepricepută. Respira încet de parcă răspîndea lumina în tot corpul, a deschis încă o dată ochii...corpul nu mai era, gîndurile nu mai erau, lumea nu era...numai starea de Întregime Totală, de Unicitate, contopită cu vibrația necontenită- INFINITATEA.

Premoniție

Privind la evenimentele vieții sale ca printr-o oglindă inversată, se întreba mereu: Cine sunt eu?. Nici un gînd nu-i putea sustrage atenția de a găsi răspuns la acestă întrebare. Golul minții îl făcea să se simtă un nimic, nu din lipsa cunoștinților ci din simplul motiv că dorea să afle ceia ce deja știa. Acest conflict personal nu putea fi pur și simplu ignorat, chiar de încerca conștient să le ignore asta numai îi trezea foamea de autoexplorare. Zîmbetul lui uscat putea fi lămurit de cei din jur ca o absurditate, căci era generat de sentimentele mute a interiorului său.
Pe o clipă această luptă critică a minții sale a fost stopată de chipul unei fete, ce trecea ca un fulger prin coridorul încăperii. Nu era nimic deosebit în mișcarea ei, sau în înfățișarea fizică a fetei. Ateniția lui era în privirea acestei fete, în acești ochii plini de o lumină orbitoare, care îi înghițise această mustrare interioară. Înecîndu-se în valurile luminii a ochilor fetei , a simțit o ușurare spirituală, o eliberare mentală din lanțurile propriilor cugetări. Nedumerit, a închis ochii de a nu exploda în această plăcere vizuală. Totuși, întunericul ochiilor închiși n-a putut să acopere acea lumină curată, reflectată în privirea acelei fete. Pierdut în această plăcere de o clipă, a încercat să se elibereze de aceată vrajă visătoare. A deschis ochii, ea nu mai era, numai sunetul pașilor ei grăbiți se auzea în spațiul rece a coridorului. Însă privirea ei a rămas vie pentru el, era de ajuns să-și imagineze acea lumină, că chipul ei apărea exact așa cum și-l întipărise.
Deodată în acel gol al eului său a izbucnit o exclamație inconștientă: „ e o fantezie a minții mele! ”. Și trezîndu-se din amorțeala plăcută, se îndrepta spre scările clădirii pentru a ieși din acestă învălmășeală de voci și sunete haotice.
Ajungînd pe pragul din fața clădirii s-a oprit pe o clipă pentru a fi înecat de vîntul uscat a tomnei. A închis ochii și deodată în acest întuneric vizual din nou imaginea acelei fete se construise lent înainte lui...conșteintizînd starea sa bolnavă de această făptură mistică, a început să rostească încet niște afirmări și concluzii: ,,Mă duc să fug în vis ca să uit de ea, să mă pierd în fantezii de a îneca imaginea ei în adîncul amintiriilor, să închid ochii de mă privi în întuneric și să mă întorc cu larimile dulci la ultima mea speranță...”
A ridicat capul în sus la cerul plumburiu, a zîmbit într-o agonie demonică de parcă totul se schimbase pentru el. A șters lacrima de pe obrazul stîng ce luneca încet pe pielea palidă a feței și cu pași mărunți cobora treptele colboase a pragului... În vălmășeala monotonă a străzii mute se văd zeci de puncte mișcîndu-se pasiv într-o ordine dezorganizată, numai el – acel punct neînsemnat din mijlocul cărării stătea nemișcat și parcă aștepta pe cineva ca să-l trezească din hibernarea vieții.

Fuga Speranței

    Alerga prin pădurea deasă ca un nebun, nici nu reușea să-și restabilească respirația. Simțind că lipsa aerului îi doboară puteriile, a luat cîteva guri de aer și prelungea să alerge în același ritm. Fața îi era udă din cauza picăturilor de apă ce lunecau de pe fruntea lui palidă.             Ochii lui priveau numai înainte pentru a zări capătul pădurii, dar observînd fagul de la marginea cărări a înțeles că se află doar la jumătate de drum. Îngrijorat, și-a mărit pasul sperînd că va ieși curînd din adîncul pădurii. În mintea lui tulburată plutea doar un gînd...ce permanent îi fura atenția. Acest gînd el numea...,,Fiorul dragostei”:

,, Numai să nu plece, a promis că ne vom revedea...Da, a promis, însă m-a preîntîmpinat că v-a pleca peste cîteva ore în oraș, pentru a-și prelungi mai departe studiile...se v-a întoarce numai peste un an.”
    Vorbind așa cu sine însuși n-a observat cum a eșit din pădure, unde deacum se ivi satul la orizont. Apropiindu-se de primele case și ocolind prima stradă, s-a oprit lîngă o fîntînă unde a băut cîteva gîturi de apă. Se stropise pe față pentru a-și răcori trupul înflăcărat.
   Mergînd la pas, căuta în grabă o poartă verde în fața căreia se aflau niște trandafiri roșii, ce cădeau pe gardul argintiu. Această poartă el numea - ,,Poarta dragostei și speranței” , fiindcă aicea și-a găsit jumătatea inimii pierdute și aicea își aștepta iubita în clipele de noapte cînd se priveau unul pe altul în lumina lunei posomorîte, unde își auzeau bătaia a două inimii, care sub cerul înstelat formau un singur sunet...
    Însă cînd a văzut că desupra unei petale de trandafir atîrna zăvorul a tresărit de parcă s-a sculat dintr-un somn buimatic. Închise ochii, cu speranța că cînd îi v-a deschide acel zăvor ruginit nu v-a mai fi... deschise ochii  încet de parcă nu dorea să se trezească din întunericul minții...totuși zăvorul era... ,,Înseamnă că totuși a plecat...am întîrziat ”.

Fără să conșteintizeze, s-a aruncat cu pași gigantici spre strada principală de unde putea pleca spre gara de tren, ce se afla chiar la marginea satului. Alergînd vreo cîteva minute, ce i s-au părut doar o clipă, se pomenise pe platforma gării, unde căuta cu ochii flămînzi chipul ei printre pasagerii ce urcau grăbiți în tren. Ușile se închise, locomotivul porni spre calea sa ferată, lăsînd în urmă doar un nor de fum...
,,Tîrziu, prea tîrziu...a plecat”. A rămas în tăcere, nici chiar haosul din gară nu l-a putut înghite în gălăgia sa. Privea în urma trenului, de parcă avea șansa de a se întoarce, de a se opri, și de a-și întoarce iubita sa pentru ai zice acele cuvinte ce-i mistuia inima într-o flacără chinuitoare.
    A simțit o căldură pe umărul său, cineva îl atinse din întîmplare, crezînd că e un călător grăbit nu s-a întors, însă acea căldură creștea și se răspîndea în tot corpul său amorțit. Nu înțelese această simțire, o fi vreo imaginație sau o agonie a trupului său, sau un fior din trecut ce a uitat să dispară. Totuși a hotărît să se întoarcă de a-și privi plăsmuirea sa...era ea, chiar chipul ei, cu un zîmbet neîncrezut s-a apropiat de el pentru a-i atinge mîinile lui reci. N-a zis nici un cuvînt ci doar la îmbrățișat și i-a șoptit ceva la ureche. Nedumerit, a crezut că deja visează, că acea stare de disperare la înecat într-un vis real. Cu o neîncredere și cu mii de îndoieli a întrebat-o:
 - Ești reală?
Ea la privit cu o plăcere uimitoare și sărutîndu-l adînc, i-a răspuns:
 - Oare o iluzie poate fi atît de reală ca acest sărut?
 A îmbrățișat-o și mai tare pentru a-și potoli îndoielile. Cînd privirile lor s-au întîlnit țintă, a înțeles că o iubea mai mult decît își imagina. În acel moment mesajul inimii sale a izbucnit într-un gînd și sărutîndui urechea ei albă, i-a rostit:

 - Te Iubesc...

    În apusul zilei obosite, se văd în îndepărtare acele suflete îndrăgostite. Totul se strecoară în gura întunericului satului, numai acele două puncte din calea umbrei nu se lasă cucerite, totuși în acea lumină argintie a reginei nopții chiar și îngerii se contopesc în întuneric.

Licărire

Zgomotul ploii de afară îl adormea, flacăra din cuptor îl înlănțuiea în vraja căldurii, iar noaptea îl acoperea cu umbra sa tremurătoare. Clipele zilei i s-au părut o veșnicie, mereu în așteptarea acelui răspuns, acelei alinări sufletești, totuși nu dorea să cadă pradă disperării. A luat capătul foii și începea să-și arunce gîndurile în cuvinte ca mai apoi să le aranjeze în versuri. Umbra mantiei îi acoperea fața sa palidă și uscată, numai ochii sclipeau în lumina oarbă a camerei. Părea că plutea în văzduhul nopții, în acea liniște mortală…doar sunetul monoton al inimii îl mai ținea treaz. Privea îngîndurat la mii de scînteii din cuptorul înflăcărat ce dispăreau îndată în întuneric după desprinderea lor de făcliile focului.
Nu dorea ca lumina dimineții să-l trezească din această amorțeală visătoare. Plăcerea libertății imaginare îl îneca în universul gînduriilor haotice a cugetului său, unde forma, sunetul,viteza și timpul nu există, numai liniștea și starea de unicitate ce se pierd în visul vieții lui.
A tresărit, de parcă groaza unei terori îi trezise simțurile firești, deschise ochii și căuta sursa acestui zgomot, privi la ușa camerei ce se deschidea de o mînă tremurătoare. Îndată camera s-a înecat în lumină, la intrare a zărit chipul ei ce părea o fantomă a dimineții în acele haine albe. Cu un pas ușor a pășit spre el și cu un glas gingaș i-a rostit:
- Trezește-te...

O iubesc...

Stătea ore întregi pe un colț de pat și neîncetat repeta numele ei. Nu știa dacă o iubește cu adevărat. Pot niște valuri de sentimente să caracterizeze dragostea sinceră?. Desigur că da! Însă el nu putea observa vraja iubiri.

Poate îi plăcea de modul ei de a vorbi, de culoarea aurie a părului sau de fața ei de copilă, ce perceptă cu o atenție curioasă lumea din jurul ei. Rostirea numelui ei, îi genera într-o clipă toate cuvintele ei, spuse ca de obicei cu un ton melodios. Cu adevărat le rostise lui?! Poate că totul a fost doar o iluzie și atît?! Sau poate el auzea ceia ce dorea să audă de pe buzele ei?! Acele cuvinte ce se oglindeau în mintea lui?... Dar totuși, cuvintele acestea i-au străpuns cugetul.

Parcă s-ar fi născut din gîndul ei, creat pentru a se gîndi la ea și trăind numai din zîmbetul ei.

Nu ura această stare deloc, dimpotrivă, era curios să descopere originea acestor sentimente nestăpînite, ce provocau un haos în mintea lui.

Se linștea doar cu gîndul că îi v-a scrie încă o dată aceste cuvinte, ca o dovadă că clipa aceia n-a fost plăsmuită de el.

”Ah, ce fricos am fost...n-am îndrăznit măcar să-i ating degetele ei subțiri și reci, ce tremurau în răcoarea zilei de apus... Oh, privirea ei mă orbea, cînd dorea să-mi ghicească gînduriile... însă eu nefiind în stare să-i răspund cu aceeași privire, îmi schimbase examinarea la buzele ei, ce le mușca de fiecare dată cînd aștepta un răspuns sau o părere de la mine...”

” Gata! Ajunge! O să-mi pierd mințile dacă mă voi gîndi întodeauna la ea!”

Sculîndu-se din pat, a început să meargă dintr-un colț al camerei pînă la altul, parcă căuta ceva cu ce să-și potolească dorința năvalnică de a o vedea din nou.

În sfîrșit a mers spre masa lui de lucru, a luat în mâini cartea sa preferată și a început s-o citească, parcă fiind intrigat de conținutul ei. Însă această încercare de a-și ignora proprile sentimente, a eșuat.

Deschise cartea în locul unde se povestea despre prima întalnire a lui Beren cu Lúthien în pădurea Doriath-ului. Un pasaj de dragoste din cartea ”Silmarillion” scrisă de Tolkien. Înebunea și mai tare, aceste pagini l-au făcut să regrete de tăcerea lui emoționată, înainte de a se despărți de ea. Închise cartea cu disperare și o arunca-se într-o grămadă de caiete întredeschise...

Și-a întros privirea în partea dreaptă și urmărea îngîndurat prin geamul camerei niște chipuri neclare, ce se pierdeau în frunzele copacilor de plopi. ”Poate își bate joc de mine? Probabil știe că îmi este dragă de ea și încearcă să mă supună prin vrajele cuvintelor dulci...Ah, dacă aș putea privi în ochii ei, cred că îi descopeream intențiile...”

Își schimbase privirea spre cerul albastru ce îneca pămîntul în lumină. ”Înteresant, ea se gîndește acum la mine?...La fel simte aceste sentimente încîlcite? Sau nici nu-i pasă de mine?!

Cred că își petrece orele zilei ca de obicei, fără ca să-i dea vreo semnificație deosebită întîlniri noastre de ieri... Poate acele cuvinte spuse de ea le-a rostit și altora?!! nu sunt unicul care a căzut pradă acestor vrăji?!...”

Așezîndu-se în fotoliul de lîngă fereastră, închise ochii și parcă se cufunda în valuriile gîndurilor de somn.

Inima-i bătea monoton, respirația rară îi mișca pieptul ușor, mîinele nemișcate atîrnau la pămînt și în liniștea viselor de noapte, buzele lui uscate de respirația fierbinte au rostit cu un zîmbet scurt și încrezut:

-O Iubesc!...