Se afla într-un spațiu limitat. Nu că era limitat în mișcare sau loc, dar ceva mai mult, la un nivel emoțional, mental. Privea la cei din jur ca la niște sculpturi ce păreau vitale doar prin mișcările lor necondiționate, în rest erau un simbol al existenței fizice. Nu putea înțelege ce căuta el aicea, de ce se afla într-o ambianță străină, necunoscută și atît de contradictorie cu caracterul și sistemul său conceptual. Ceva îl liniștea aicea, ceva neînțeles, făcîndu-l să-și simtă prezența, propria imagine interioară. Era încă o situație paradoxală prin care se privea ca un străin. Să fi fost numai asta...Cînd interacționa direct cu unele din acele chipuri îmbătătoare credea că își v-a pierde baza rațiunii sale – mintea. Ele păreau o întruchipare a fanteziilor abstracte, o expresie a pasiunilor pure ce nu-și au stabilitatea liniară în această lume atît de solidă pentru un spirit haotic, neorganizat ca el. Le admira numai în viziunile sale spontane, cînd prezența lor devenea mai intensă pentru senzațile lui sensibile. Iar ele nici nu conșteintizau că au înrobit o umbră ascunsă – pe mine.
Privea la cei din jur ca la niște sculpturi ....Frumos
ReplyDelete