Frunza

S-a atins o frunză de toamnă pe mine
Șoptindu-mi în vînt o tăcere străină
Și îndată-n aer a zburat nevăzută
Lăsînd din urmă doar mirosul tomnatic.

Scutură toamna ultimile frunze
De a umple spațul în culoarea divină,
Ce doar pe o clipă te face stăpîn
Pe acea frunză atinsă de mine.

Mă întreb pe mine c-o voce de jale
,,De ce ție drag melancolia ușoară?
De cazi cu plăcere în stările goale
Ca apoi cu regret să le îneci în uitare...”

,,De ce zîmbești cînd inima îți plînge?
Cînd clipele îți par atît de străine,
Cu visul de noapte stropit în lumină,
Veșnic supus trezirii sublime.

Totul e straniu, totul e gol
În preajma toamnei fără de flori,
Iar gîndul meu ca frunza cea verde
Demult a căzut uscată de vreme.