Grădinarul

Ziua începuse cu un soare zîmbitor și cu un cer format din mici insulețe de nouri. Pe cîmpul plin de flori și de tufe plutea un miros îmbătător. Mirosul acesta împreună cu contrastul diversificat al florilor te îmbăta pe toată ziua. Era grădina Grădinarului. Nimeni nu-i știa numele, de aceia și-i spuneau: Grădinarul. Era un bărbat în vîrstă, cu părul negru ca pămîntul, cu ochii verzui ca sticla, cu o frunte curată și netedă ca petalele trandafirilor albi. Corpul lui era pălit de valurile timpului, totuși părea sprinten cînd lucra în grădină, printre sute de flori amețitoare. Abia începuseră să cînte păsările melodios, că Grădinarul era deja printre rîndurile de flori. Cu degetele lui gingașe rupea iarba printre coloanele de flori, tufe și copaci. Reteza crengile copacilor, sădea alte tipuri de plante, unele le schimba cu locul, iar cele uscate le arunca. Era cumplit cufundat în arta sa grădinărească, părea un domnitor al plantelor – le aranja, le decora, le creștea, le îngrija ce pe niște copii ai naturii.
Toți erau uimiți de grădina sa, cînd treceau pe marginea drumului grăbiți, se opreau să admire priveliștea uimitoare. Nici nu-l salutau, din grija de a nu-l trezi din arta sa fermecătoare. Cînd trecea vreun copil, Grădinarul îi oferea să aleagă orice floare din grădină, acesta bucuros pleca acasă cu mîinile pline de flori.
Grădinarul a devenit un simbol al frumuseții și al fericirii în toată regiunea localității.
Toți credeau că Grădinarul era fericit, împlinit cu ce a atins în viață...Nimeni nu-l știa cu adevărat...
El era singuratic ca stelele reci, avea permanent conflicte cu proprile gînduri. Se credea nebun, uitat și gol. Lucrul în grădină era doar o mască împotriva lumii. Ei vedeau frumuseția asta încîntătoare, însă nu știau că după florile, tufele și copacii aceștia se ascundea tristeția și chinurile Grădinarului. Dacă cineva ar putea să penetreze iluzia grădinii, ar vedea cadavre mutilate, pămînt putrezit și oase descompuse de demult. Fiecare floare sădită era un simbol al conflictelor interioare, al lacrimilor vărsate în tăcere, fiecare copac era o amintire despre gustarea cunoștințelor ascunse, interzise de lume. Fiecare tufă reprezenta bogăția pasiunilor sale, îngropate sub pietrele anihilatoare a imaginației temporare. Ei ar vedea o vale blestemată, un cimitir diabolic...
Dar ei sunt orbi, nimeni nu-i v-a dezvălui secretul Grădinarului. Grădinarul...și asta era o iluzie, un nume înmascat. Nu era nici un fel de Grădinar ci un Lucifer, căzut în tăcerea întunericului gol. Un demon singuratic, istovit de timpul iluzoric. Era o beznă ascunsă într-un corp liniștit și firav.
Nimeni nu știa că această grădină a fost crescută cu lacrimile sale adevărate, sincere și pure. Toată grădina era stropită cu sîngele său fierbinte, vărsat pe fiecare petală al florilor vieții...