Te citesc de la primul tău cuvînt, cînd ți-ai format
numele în gînd din acel vis ciudat. Atuncea...ai pășit în cercul aventurilor
,,demonice”. Ai început să negi adevărurile de bază a vieții. Prin această
negare tu ai început să-ți stabilești proprile criterii, definiții, înțelesuri,
formule ale adevărului, respectiv ai văzut că totul e relativ. Deodată, ai
întîlnit un obstacol propriu, ce s-a manifestat sub o absurditate, paradox
cognitiv. Era doar o voință lăuntrică ce a izbucnit în mintea ta inocentă.
Desigur, mulți se opresc aicea – neagă tot ceia ce-i absurd și neînțeles,
privind din nou la viață în culori sintetice. Însă tu ai pășit mai departe,
ți-ai adus argumente intuitive că totul e într-adevăr relativ, nestabil,
înșelător. Permanent ajungi la concluzia că totul e o Iluzie a minții tale, că
adevărul e ceia ce noi gîndim că este. Aicea, tu ești corect față de
argumentele și adevărurile tale. Apoi, pentru a-ți stabiliza, întruchipa,
întemeia adevărul tău, te întrebi - ,,Cum e o viață fericită?”..Înțelegi că
fericirea e un fel de suport iluzoric, o dorință manifestată sub niște plăceri,
la care din nou exclami – relativ! Iluzie! Respectiv din aceste conflicte
halucinante tu deduci altul, unul la fel de neînțeles și interesant –
Dragoste.Sunt mirat de capacitatea ta de a-ți urmări firul meditativ de la apariția acestuia pînă la încheiere, de sinceritatea și profunzimea proprilor întrebări interioare ce mereu caută răspunsuri. Nu înceta aceste convorbiri lăuntrice, deoarece anume prin conflictul cu sinele se descoperă miezul adevărului și neapărat vei găsi răspuns, fiindcă Dorința de a Cunoaște sunt adevăratele noastre comorii...
Am observat în zîmbetul tău o disperare, un pesimism sarcastic, această subapreciere e cauzată de vina ta conștientă - ,,din noi am jignit-o”. Te critici brutal, dar obiectiv și just. Tu nu ești nebun deoarece anume această conșteintizare că ești vinovat te ridică deasupra nebuniei și te face superior evadărilor emoționale. Totul evoluiază intens – Nebunia, frica, confesiunea, monologul, regretul, scuza...și închei cu un fel de testament tragic dar romantic: ,,Mă consum, consumînd”...
Simt cum apunerea soarelui îți creează o imagine nostalgică, în această atomosferă tu îmbini starea ta sufletească cu cea a naturii, o destăinuire izolată și în același timp într-o așteptare melancolică. Văd că frămîntările și îndoielile tale psihologice redau într-o formă metaforizată dragostea simplă față de iubita ta și jertfirea spirituală în așteptarea ei. Prin agonia înflăcărată tu descrii toamna în niște culori stinse, care în absența iubitei tale și-a pierdut farmecul ei auriu. În această așteptare oarbă tu cazi într-un vis amorțit cu speranța de a o regăsi, revedea într-o dimensiune în afara lumii atomice – limitate. Adormi în contopirea ta totală cu timpul, natura și universul...
Nice!
ReplyDelete