Cercul Închis

Era prima dată cînd fusese chemat în Cercul de Măști. Pînă atunci, ținea legătură doar la distanță, prin Mesagerii Nopții, așa se prezentau de fiecare dată cînd el îi interoga curios. Dar acuma, totul era diferit, știa că i s-a oferit o șansă deosebită. Aștepta cu nerăbdare în Holul Amurgului, în acest spațiu posomorît domina o atmosferă nocturnă, parcă se cufunda în veacuri, ceva foarte cunoscut însă uitat spiritului său haotic. Deodată, o voce din spate îl chemă pe nume, simțea cum inima-i bătea rapid, sunetul bătăilor răsuna în întregul hol. S-a întors cu fața în direcția de unde auzise vocea. Era unul din Mesagerii Cercului, era îmbrăcat într-o mantie purpurie cu un brîu albastru-cristalin care în lumina lumînărilor din hol creea un efect haluncinant. Mesagerul îi făcuse un gest cu mîna stîngă spre ușa din fața lui și c-o voce apăsătoare rosti în grabă: ,,E Timpul!”

În mijlocul încăperii era un tron din piatră, era cioplit dintr-o stîncă care a rămas neatinsă de schimbările artificiale. Era înconjurat de trei sfeșnice, fiecare cu dimensiune și formă diferită. Pe ele ardeau cîte șase lumînări, mirosul de ceară topită acoperea holul într-un nor de fum amețitor. Spațiul părea pustiu, totuși simțea prezența lor chiar dacă nu se înfățișară în lumina oarbă a sfeșnicelor. Analizînd întunericul dincolo de lumină, știa că ei îl urmăresc atent, simțea privirile lor ca niște ace înțepătoare. Tăcea, chiar dacă sufletul-i striga în ecouri asurzitoare.

Presimțea acțiunea lor...Era înconjurat de ei, sub vocele lor glorioase a căzut jos, în mijlocul Cercului Închis. Sîngele cald picura încet pe suprafața petroasă a pragului, lăsînd o culoare catifelată. Privirea lui era îndreptată spre geamul holului, acolo, departe de acest Imperiu Ascuns văzuse un fluture purpuriu ce zbura deasupra unui chip umbros, cunoștea înfățișarea dar nu ținea minte al cui...Memoria i se îneca într-o beznă adîncă, inima-i bătea ultimele clipe de viață...Cu un zîmbet ironic rosti răgușit: ,,Joaca continuă în Visul următor...”