Ce se
întîmplă cu noi? Nuștiu, poate problema e în viziunea mea asupra vieții și a
lumii? Totuși ceva se petrece în perceperea oamenilor. Parcă suntem pierduți,
rătăciți în griji neînsemnate și dorințe temporare. Nuștiu cum să explic, multe
gînduri mă duc la esența familiei noastre, la destinul omului în întregime.
Poate prea mă gîndesc la un nivel macro-metafizic. Simt că suntem din ce în ce
mai împrăștiați, mai distanțați de firea noastră adevărată. Știu că fiecare
avem necesități, probleme, scopuri însă intuiesc că deasupra acestor jocuri
vitale, fiecare se întreabă ceva mai înalt, ceva mai bizar, o curiozitate enigmatică.
Necesitatea de a scrie mă
consumă permanent, nuștiu de ce. Dacă e o necesitate de comunicare atunci cred
că e una monoloagă, adică cu mine însumi, cu universul meu interior. Eu comunic
zilnic cu diferite persoane, manifest această necesitate socială. Însă Eul meu
are nevoie de o conversație intimo-solitară cu sfera mea cosmico-intelectuală.
Procesul cunoașterii pare din ce în ce o joacă de simboluri și idei temporare,
ceva dinamic, nestabil. Mă frămîntă o aspirare necunoscută, o desfășurare
potențială, ceva nerealizat, oprit în manifestare. Oare e posibilă pacea cu
sinele, cu existența continnuă? Chiar dacă să-mi satisfac fiecare plăcere,
capriciu, dorință, unde-i garantul că voi fi împlinit pe deplin? Recunosc că
experiența e un element indispensabil în cunoaștere și creștere interioară.
Cunoașterea teoretică e doar jumate de drum, completată prin practică
posteriorică. Sistemul dualistic e atît de confuz, rătăcitor, schizofrenic. Mă
simt dilatat în sute de forme și expresii. Nu doresc să mă identific doar cu un
element interior, cu o posibilitate. Vreau să mă transform în toate
manifestările posibile simultan. Totul pare că se unește într-o imagine clară,
totuși e încă sumbră, schimbătoare. Ce lucru neînsemnat – într-o unitate de
timp și spațiu – eu stau și scriu tot asta, iar în întregul potențial cîte
expresii se desfășoară...Mă omor singur pe mine cu povara transcedentă, cu
cunoașterea ciclică iluzorică, trecătoare.
Nu mai țin minte de unde s-a
început conșteintizarea propriei existenți...pare umbre de veacuri. Mă mutilez
prin căutări deșarte și vise romantico-fantastice. Eu mă manifest ca un
fățarnic teatral, singur nu mai știu ce sunt, m-am adîncit în măștile lumești.
Nu mai pricep nici proprile gînduri, nu sunt ceia ce gîndesc...nu! Sunt ceva de
dincolo...Am uitat inocența copilărească, cîndva eram om...acuma doar un
monstru ascuns sub o mantie sanctificată. Cuvîntul și Vorba îmi sunt ca niște
obstacole, ca niște grate mentale, ceva sintetico-diabolic. Care parte din mine
e aproape de mine însumi? Adevăr paradoxo-cognitiv. Somnul și-a pierdut
farmecul dulce, mîncarea nu pare atît de nutritivă, aerul e plin de frenezie
emoțională, dorințele - atît de scurte, schimbătoare...
Nu mai sunt persoana de ieri
și nici nu voi fi ceia ce voi deveni mîine, doar trec prin reflecțiile
oglinzilor zilnice. Ei îmi răspund: ,,Schimbă-te!” de parcă sunt
constant...Calea vieții mele e întunecată de acțiunile cognitive, de aspirările
interioare, modificate de caracterul meu dinamic. Încercarea de a îmbrăca
avatarul lumii sentimentale mă îneacă mai tare în valurile psihotice a minții.
Cînd încerc să mă explic singur pe mine, pierd acea nuanță revelatoare ce mă
mistuie permanent. Fug după umbrele străine pe cînd a mea aleargă odată cu
mine. De parcă ar fi vreo diferență dintre realitatea subiectivă și cea
obiectivă, doar o altă față a pătratului existențial.
Ce frumos e procesul
gîndirii...chiar și dacă nu mă satisface, mă înalță deasupra prejudecăților
obișnuite. Blestemul meu e în abundența interioară și în curiozitatea
nestăpînită. Nu mai simt farmecul trăirii, acea mirare ignorantă ce mă înălța
spre cunoașterea satisfăcătoare. De parcă aș bea apă din rîul fericirii fără a-mi
potoli setea necontenită...
