ECOUL VEȘNICIEI

Ce se întîmplă cu noi? Nuștiu, poate problema e în viziunea mea asupra vieții și a lumii? Totuși ceva se petrece în perceperea oamenilor. Parcă suntem pierduți, rătăciți în griji neînsemnate și dorințe temporare. Nuștiu cum să explic, multe gînduri mă duc la esența familiei noastre, la destinul omului în întregime. Poate prea mă gîndesc la un nivel macro-metafizic. Simt că suntem din ce în ce mai împrăștiați, mai distanțați de firea noastră adevărată. Știu că fiecare avem necesități, probleme, scopuri însă intuiesc că deasupra acestor jocuri vitale, fiecare se întreabă ceva mai înalt, ceva mai bizar, o curiozitate enigmatică.
            Necesitatea de a scrie mă consumă permanent, nuștiu de ce. Dacă e o necesitate de comunicare atunci cred că e una monoloagă, adică cu mine însumi, cu universul meu interior. Eu comunic zilnic cu diferite persoane, manifest această necesitate socială. Însă Eul meu are nevoie de o conversație intimo-solitară cu sfera mea cosmico-intelectuală. Procesul cunoașterii pare din ce în ce o joacă de simboluri și idei temporare, ceva dinamic, nestabil. Mă frămîntă o aspirare necunoscută, o desfășurare potențială, ceva nerealizat, oprit în manifestare. Oare e posibilă pacea cu sinele, cu existența continnuă? Chiar dacă să-mi satisfac fiecare plăcere, capriciu, dorință, unde-i garantul că voi fi împlinit pe deplin? Recunosc că experiența e un element indispensabil în cunoaștere și creștere interioară. Cunoașterea teoretică e doar jumate de drum, completată prin practică posteriorică. Sistemul dualistic e atît de confuz, rătăcitor, schizofrenic. Mă simt dilatat în sute de forme și expresii. Nu doresc să mă identific doar cu un element interior, cu o posibilitate. Vreau să mă transform în toate manifestările posibile simultan. Totul pare că se unește într-o imagine clară, totuși e încă sumbră, schimbătoare. Ce lucru neînsemnat – într-o unitate de timp și spațiu – eu stau și scriu tot asta, iar în întregul potențial cîte expresii se desfășoară...Mă omor singur pe mine cu povara transcedentă, cu cunoașterea ciclică iluzorică, trecătoare.
            Nu mai țin minte de unde s-a început conșteintizarea propriei existenți...pare umbre de veacuri. Mă mutilez prin căutări deșarte și vise romantico-fantastice. Eu mă manifest ca un fățarnic teatral, singur nu mai știu ce sunt, m-am adîncit în măștile lumești. Nu mai pricep nici proprile gînduri, nu sunt ceia ce gîndesc...nu! Sunt ceva de dincolo...Am uitat inocența copilărească, cîndva eram om...acuma doar un monstru ascuns sub o mantie sanctificată. Cuvîntul și Vorba îmi sunt ca niște obstacole, ca niște grate mentale, ceva sintetico-diabolic. Care parte din mine e aproape de mine însumi? Adevăr paradoxo-cognitiv. Somnul și-a pierdut farmecul dulce, mîncarea nu pare atît de nutritivă, aerul e plin de frenezie emoțională, dorințele - atît de scurte, schimbătoare...
            Nu mai sunt persoana de ieri și nici nu voi fi ceia ce voi deveni mîine, doar trec prin reflecțiile oglinzilor zilnice. Ei îmi răspund: ,,Schimbă-te!” de parcă sunt constant...Calea vieții mele e întunecată de acțiunile cognitive, de aspirările interioare, modificate de caracterul meu dinamic. Încercarea de a îmbrăca avatarul lumii sentimentale mă îneacă mai tare în valurile psihotice a minții. Cînd încerc să mă explic singur pe mine, pierd acea nuanță revelatoare ce mă mistuie permanent. Fug după umbrele străine pe cînd a mea aleargă odată cu mine. De parcă ar fi vreo diferență dintre realitatea subiectivă și cea obiectivă, doar o altă față a pătratului existențial.
            Ce frumos e procesul gîndirii...chiar și dacă nu mă satisface, mă înalță deasupra prejudecăților obișnuite. Blestemul meu e în abundența interioară și în curiozitatea nestăpînită. Nu mai simt farmecul trăirii, acea mirare ignorantă ce mă înălța spre cunoașterea satisfăcătoare. De parcă aș bea apă din rîul fericirii fără a-mi potoli setea necontenită...