Eul

Des am căzut pradă disperări și în cele mai dese cazuri mă dobora, dar totuși simțind că pierd lupta cu mine însumi am gasit acea speranță ce ridică sufletul la poziția sa inițială. Gînduriile deveniau suferință, iar suferința a cedat locul CUVÎNTULUI. Această poezie oglindește dualitatea stărilor mele sufletești:

Cînd timpul își coboară,

Lanțurile morți,

Iar glasul cel demonic,

Acoperă speranța,

Stau pe gîndul rece,

A visului ce-mi trece,

Prin somnul fals al vieți.

Dulce-i liniștea de noapte,

Cînd pereții îmi șoptesc,

Cuvintele din spațiul negru,

A sufletului în mine-ascuns.

Iar pe urmă, în tăcere,

Lacrimile- Blestemul Vieți,

Vor cădea pe obrazul rece,

Spălînd cu sarea tristeții,

Pielea mea albă a feței.

Voi striga atunci în șoaptă,

Frazele din golul mare,

Ce durerile firești,

Par să mi le omoare:

,,Merită să lupți aicea!

Pentru bunul cel puțin

Și să suferi biruința,

Printre cei ce s-au trezit,

Ce mergeau tot înainte,

Spre al vieți infinit...”

Cînd cu raza dimineți,

Voi privi spre cerul alb

Și speranța mea v-a crește,

Ca o flacără de foc,

Ce mereu aprinde-n mine

Și în suflete pierdute -

Focul vieți de mai înainte

Ce din gîndul veșniciei

A creat din gol- Cuvîntul...