Cînd privesc în urma oricări plecări, înțeleg că acesta e momentul cînd te desparți pe un timp sau pentru totdeauna de acele împrejurări firești, care pe parcurs vieții îmi crează atitudini noi în comportamentul și modul meu de gîndire. Chiar și dacă nu observ aceste schimbări neînsemnate, ele totuși se manifestă în gîndirea mea zilnică.
A rămas numai o clipă,
Să mă simt ca-n paradis,
Să privesc a mea plecare,
Cu amintirile de atunci,
Să mai cred că stau aicea,
Chiar și dacă nu mai sunt.
Cînd privesc spre ceasul cela,
Care bate monoton,
Atîrnat pe piatra albă,
În odaie, pe perete,
Simt că s-a sfîrșit prezentul,
Pentru viața de aici,
Și că mîine în plăcere,
Voi uita de acest pămînt.
Am visat destul aicea,
Și am plutit de multe ori,
Transformînd din gol- Cuvîntul,
Pe o față de papir,
Ce privește întodeauna
Spre fața celuia de sus.
Acum aicea am căzut,
În trupul vechi am fost găsit,
Osîndit, zdrobit și gol...
De umbra gândurilor de înapoi.
Să înjur? Să strig?, nu pot
Am ales deacum eu tot,
Cînd zăceam în neștiință,
Cînd credeam că tot e un vis...
A rămas numai o clipă,
Numai una și atît,
S-o trăiesc ca prima dată,
Fără ceasul monoton,
De parcă timpul nu există,
În momentul de acum...
No comments:
Post a Comment