DIONIS

Această poezie o dedic prietenului vieții mele - Dionis Vasile Ceban, care mereu împreună am descoperit și continuăm să descoperim această lume stranie...

Fiecare în lumea aceasta
Are parte de prieteni,
Însă pe o viață întreagă
Numai unul e fidel.

Încă din copilărie,
Unde viața se începe,
L-am găsit pe acel prieten
Cu un nume mitic – Dionis.

N-am știut că împreună
Noi vom trece aventuri
Și privind în urma noastră,
Noi vom rîde neîncetat.

Să încerc în amănunte,
Să-l descriu pe Dionis?
Nici chiar într-o veșnicie,
Nu voi reuși s-o fac...

Are un chip frumos și fraged
Cu un spirit de român,
Cu o privire îngîndurată
Și cu un zîmbet de satir.

Mintea lui cugetătoare
Naște în gînd diverse taine,
Ce prin logica vorbirii,
Le explică structurat.

Cînd sunt prins adesea-n mreje,
Înlănțuit în disperări,
Dionis cu a sa artă
Din nou mă face să zîmbesc.

Cu o privire nepătrunsă,
De culoare albăstrie,
Stă în mijlocul tăcerii
Și așteaptă un răspuns.

Părul lui poleit cu aur
În lumină se aprinde
Ce reflectă în întuneric,
Acel destin pierdut prin veacuri...

E chinuit mereu de setea
De a iubi acele fete,
Care nici măcar pe-o clipă
Nu îl lasă liniștit.

Este demn de al său nume,
De strămoșii daci viteji,
Înflăcărat și gata în luptă
Pentru neamul Românesc!

Fii deci mîndru Dionise!
Că prieten te numești,
Printre frați cu același sînge,
Printre Noi, ai tăi prieteni.

Îți mulțumesc întodeauna,
Că în viața aceasta împreună
Am împărțit noi aventuri
Și ne-am numit demult prieteni.

Ești Sărmanul Dionis,
Ce din gîndul tău se naște
Universul de minuni
Ce-ți făurești în Lemnul Vieții...