Imagine

O contopire a naturii, cu sinele, cu gîndurile, și cu suferințele într-o imagine de noapte, care formează împreună ceva contradictoriu, neînțeles dar în același timp ceva atît de cunoscut.

Pe cerul negru de noapte și de gînd

Se aude un fulger pierdut în vid

Și sunetul acestui semn cerec din nou

A tulburat în lacul nemișcat ca un ecou
Un val sonor, un strigăt mut de dor.

În acel lac stropit de raza lunii

Plutea o frunză din trecutul toamnei
ruptă de soartă din copacul eternității

spre malul rece a fost suflată de vînt

și s-a culact în nisip oprită de timp.

Pe margine de lac stăteam în gînduri

acoperit în umbra unui munte trist, 
priveam la albastra boltă fără margini,

cream pe cer din stele chipul tău iubit

ce a rămas pe veci în mintea obosită.

Mirosul nufărului alb mă îmbată iarăși

și cad pe iarba rece ca un spic de grîu

învins de proprile semințe a greutății

și-n astă liniște uitată vîntul iarăși

trimite un nor de visuri neîmplinte.

Ca petalele de flori ce se închid în noapte
așa și ochii mei de suferinți se închid în lacrimi,
și întunericul din mine parcă se îneacă încet
într-o rază de lumină dinspre răsărit
ce a lăsat în mine gîndul: ,,ai speranță”...