Despair

Această poezie reflectă o luptă de ideii cu mine însumi, o depresie contradictorie unde-i alteia. Acestă stare mereu mă însoțește cînd cad pradă descurajării...

In the time of sorrow,
In the day of pain,
When my mind is empty of forgotten thoughts,
The Rage come out, from the deepest place of heart,
Where the sin and wish are born,
By desire of human kind.

Where is shelter? Where is peace?
With Hope and Faith I live again,
Like piece of light I am still alive,
Always fighting, without rest?
Why my Soul is so weak?
Is the Light the only power
To be reborn to other life?

If the Shadow is safty way,
And the Light is my pain,
I will follow entire way
To be a part with me again,
To taste the Truth, to know the Right,
To face my fear in the Dark...

There is no Hope for Me,
The place is hidden from my sight,
The place of Grace and Peace.
Shadow become my light,
Who cover the thoughts of Mind
I become the part of time,
Uncontrolled, without mercy.

In dreams I see the Truth,
The words are my shelter
And the silence of my Heart,
Is disturbed, by this fear – Life.

Liniștea

   Ce-i liniștea pentru mine? Nu am ca scop să-i dau o definiție generală, dar să pătrund în adîncurile ei. Liniștea nu-i lipsa sunetului, cînd spațiul împrejurul meu e gol, lipsit de orice zgomot, dar cînd sufletul este în armonie cu corpul. Acest balans dintre materie și antimaterie sau corpul fizic și cel astral determină liniștea sufletului.

   Cînd adorm liniștea se construiește din semnale alcătuite din pulsuri fizice, treptat contopindu-se cu imaginile haotice a minții. Culoarea și sunetul pune baza altei dimensiuni unde timpul, viteza, mărimea, masa nu mai există. Acest proces de trecere constituie liniștea universală a eului personal. Niciodată nu m-am aflat în liniștea spirituală la nivel conștient, poate între conștiență și subconștiență, unde o parte a minții mele sau un gînd plutește în corpul fizic, oferind capacitatea de a menține liniștea într-un colț a memoriei mele.

   În ultimul timp sunt flămînd de liniște, nu în sens de izolare, refugiu dar după acea stare unde gîndurile generează cunoștințele tulburate, neclare a cele mai profunde locuri secrete a cugetului meu.
Poate acesta este numai o caracteristică a liniștei, nu liniștea însăși. Eu văd doar vîrful muntelui, nu muntele întreg, deoarece universul meu informativ nu e capabil să cuprindă acea parte a existenței care este ascunsă, tăinuită în lumea viselor. Cînd plutesc deasupra gîndurilor firești, cînd gîndesc în sunete și culori, atunci e LINIȘTEA, însă această experiență durează numai un vis...

AȘTEPTAREA

Această poezie este adresată ființei celei mai dragi și celei mai scumpe care mi-a dezvăluit lumea iubirii și a amorului... Care ma făcut să cad pradă în mîinele dragostei...dar numai pe o clipă, după care căile noastre nu s-au mai intersectat...

La miezul nopții, în tăcere
Mă gîndesc numai la tine
În amurgul dimineții,
Eu aștept ziua de mîine.

Ne desparte numai timpul,
Cu ale sale clipe lungi
Ce ne face să visăm
Acel moment, acea întîlnire…

Somnul dulce nu mă prinde
În ale sale pînze lungi,
Nici chiar lipsa de putere
Nu mă poate doborî.

Vraja dragostei mă poartă,
Prin valurile de plăceri,
Mă îneacă în suferințe
Și mă face să aștept.

O! Fată cu părul de noapte !
Cu mii de stele în ochii tăi,
Te privesc în așteptare
Și te rog să fii a mea…

Nu port în mine nici o vină,
Că te-am iubit de la început
Și că clipa fără tine,
N-are nici un înțeles…

N-am știut că în viața aceasta
Pot să mă trezesc în vis
Și privind la tine în față,
Să mă simt ca-n paradis.

Fii a mea măcar o clipă,
Ca s-o întind la infinit
Și mereu să fii cu mine
Măcar pe o veșnicie…

Vis real

Oare Visele sunt niște plăsmuirii și atît? Niște imagini abstracte ce reflectă realitatea întortocheată? Poate și sunt...
Mi-am amintit un Vis, și am încercat de al descrie într-o mică poezie...un vis real...o realitate a visului...

Te privesc adesea în gînd,
Cu ochi flămînzi de frumusețe,
Îți ating cu palma rece,
Gîtul gol, alb și dulce...

În culoriile de Vis,
Chipul tău dispare,
Ca o flacără de foc
Ce se stinge în întuneric...
Și rămîn doar amintiri,
Ce-mi frămîntă cugetul.

Să fi fost numai un Vis?
M-aș trezi în orice clipă,
Regretînd că ești un gînd...

Dar te-am atins de multe ori,
Fără ca să mă trezesc.
Deci nu ești o plăsmuire,
Sau o fantomă a frumuseții
Dintr-un vis Inexistent...
Ești Reală! Lîngă mine!
Și mereu v-a fi așa...

Steaua Vieții

Nu sunt unicul care mă întreab pe sine însumi care-i esența mea în această lume stranie. Am încercat să expun aceste întrebări sub formă de poezie...

Cînd cu noaptea apare Luna
Și cu Luna, Stelele
Într-o clipă cad pe gînduri,
Meditînd la sensul vieții.

Ce e viața mea de azi,
Care mîine nu mai este,
O iluzie firească?
Sau un vis netălmăcit?

Întrebări fără răspunsuri,
Fapte fără de folos,
Gînduri goale străpunge mintea,
Fără nici un înțeles.

O idee naște alta,
O scînteie - o lumină,
Însă viața trecătoare,
Naște moartea îngrozitoare.

Să trăiești o viață întreagă,
Să înveți și să cunoști,
Că nimica n-are margini,
Totuși are un sfîrșit.

Și plutind în umbra Nopții,
Cugetînd în întuneric –
,, Viața-i tot ce există,
Restul îi pulbere și gînd ”.

Se sfîrșește totul cu Moartea?
Sau e un început al vieții?
O pagină din carte?
Sau o punte a eternității?

Ce-i viața pentru mine?
Un miraj plin de nevoi.
Cînd sunt viu mă însoțește,
Cînd sunt mort mă părăsește!

Tare mult să știu aș vrea,
Unde este viața mea?
Și aș vrea acum să știu,
Unde mîine am să fiu?

Totul pleacă și apare,
Este totul trecător,
Sunt o Stea din Carul Mare,
Care mîine v-a dispare...

Cine ești tu?

Ce minunat că avem în această lume fete frumoase și gingașe, care fără de ele nu am putea exista. Această poezie o dedic genului Femenin care întodeauna a fost și v-a fi o taină pentru mine...

Cine ești tu, o minune?

O! Fată cu chip de înger!
Ai cazut din armonie,
Pentru inima mea goală,
Ca s-o umpli cu a ta lumină!
Să zîmbesc din nou cu tine.

Am crezut că ești un vis,
Ce-a uitat să se trezească
În lumina dimineții...
Dar cînd m-ai atins pe frunte,
Cu ale tale buze reci,
Am simțit din nou în mine,
Acel Fior, acea Plăcere...

Vocea  ta ce dulce sună,
Mă doboară în plăcere,
Ochii tăi ca două stele,
Mă privesc prin amintiri,
Cînd doresc să uit de tine...

Un rîs de-al tău Ispititor,
O privire neînsemnată...
Oh! De ce?
De ce anume tu
Mă înnebunești cu a Ta privire?

Am crezut că voi cunoaște,
Taina ta ce-o porți în tine,
Ce se ascunde în privire,
În glas, pe buze și în gînd...

Dar acuma înțeleg,
Că nu pot să te cunosc,
Să-ți ating misterul vieții.
Ai Fost și Ești tu pentru mine,
O Enigmă și atît!

Gîndul

Alerg spre ziua scurtă,

Cu gîndul dulce ascuns,

În față mii de chipuri

Pierdute-n pînza vieții.

În adîncul acestei gropi,

Privesc la Negrul Paradis,

Cu un zîmbet de ură în vis,

Cu o flacără ce s-a stins.

Pasul din trecut mă ține,

Mă leagă de al său stăpîn,

Parcă sunt în viață,

Dar totuși un nebun...

Oh, gîndul meu din golul veșnic!

Tu mă porți prin cunoștințe,

Clipa aceasta îmi dăruiește,

Plăcerea de a te cunoaște.

De a privi cu ochii orbi,

Spre lumina ta eternă.

Am văzut și eu minunea,

Ce se naște din nimic,

Transformînd din disperare

Și prin frica de cuvinte,

Chipul meu de mai înainte,

Care veșnic îmi șoptește:

,, Regăsește-te pe Tine! ”.