Ligamentum

O priveam ca un nebun, printre crengile de aramă
Iar ea se furișa zîmbind, printre frunzele de toamnă.
Rosteam în șoaptă al ei dulce nume de regină,
Iar ea mă îmbrățișa de gît și plîngea cu mine.
O rugam să nu-mi dea drumul, să nu dispar în noapte,
Dar ea mă liniștea domol cu un sărut pe frunte.
O atingeam pe fața rece și tăceam întruna,
Cînd ea privea acele stele ce se stingeau ca gîndul.
Ne cream un vis din lună în ale noastre vorbe dulci
Și ne adînceam într-o uitare, în al nopții legămînt...

Estedel

Printre fețele posomorîte se strecoară nevăzut,
Privind imagini dilatate din trecutul tulburat.
Cu ai săi pași ușori ca vîntul el pășește îngîndurat,
Spre a sa cale în mii de gînduri cufundată neîncetat.

Ochii lui ca roua toamnei au rămas pe veci deschiși,
Ca oglinzile pierdute a vrăjitorilor uciși.
Buzele uscate de vremea fără de sfîrșit,
Cer ca niște fiare – îndrăcitele dorinți.

În mormîntul său pustiu de viața blestemată,
Unde vocele din spații se înec în sînge,
Își cheamă secole la rînd minionii lumii,
Ca din nou să-și devoreze creaturile alese.

Dar ,,cine-i el? Această umbră fără formă?”
În șoapte surde se întreabă cei din jur,
,,E un demon, sclav al nopții” zice unul înstărit
Și își sărută trei ori crucea cu o scurtă rugăciune.

Văzînd că toți îl ocolesc de a nu-i ieși în cale,
S-a oprit în fața lor și le-a rostit c-o voce rece:
,,Sunt pierdut prin mii de stele,
În universul de lumini,
Nu-mi găsesc acea putere
În spațiul viselor mele,
Ce-mi șoptea c-o voce dulce
Acel nume cunoscut...neînțeles de mine.

Tot încerc de a mă găsi prin cărțile străine,
În acele învățături înecate-n minciună
Ce ar trezi din somn spirite flămînde
La adevărul veșnic care-i face liberi...”

L-au străpuns în inima sa fierbinte,
Crezînd că-i ademenște cu vorbe necurate.
Trupul a căzut ca o piatră goală pe pămînt,
Ca lacrimile amare curgea sîngele pe piept
Și s-au închis pe veci ochii obosiți de timp...

Către TINE

Știu cine ești! Știu că te ascunzi mereu în limitarea ta. Îți place să te vezi un nimica, ceva neînsemnat, minuscul. Te privești criticîndu-te, îți negi singur proprile idei, principii, concepții. Știu că nu-ți place dar totuși acoperi și asta sub mantia plăcutului. Te închizi în fiecare zi în cutiile din ce în ce mai mici, crezînd că vei uita de tine. Îți șoptești cuvinte goale pentru a-ți acoperi infinitatea. Da, aceste metode te scapă, îți ajută la umbrirea eului tău, dar numai pe-o perioadă de timp. Odată vei izbucni și atuncea totul ți se v-a face clar. Speri că mîine te vei schimba? Interesant...cum?, tu să te schimbi? Dacă zilnic faci aceleași acțiuni, repetîndu-le în diferite moduri, respectiv vei rămîne constant. Știu că vezi și auzi totul, totuși ești un orb și surd fiindcă nu-ți auzi vocea interioară care strigă neîncetat, nu-ți vezi adevăratul chip mărț, care se înalță mai presus de umbra ta. Mă ocolești prin toate mijloacele posibile, afirmînd repetat că ,,n-am timp” , știind foarte bine că problema e în tine și în atitudinea ta față de timp, iarăși o alinare iluzorică cu care te blochezi. Ție frică de ceia ce poți fi, că anume această stare joasă te face să ignori sursa creației interioare. Știu că cauți ceva, însă nu-ți poți defini această căutare, deoarece vine din nivelurile mai înalte, unde logica își pierde efectivitatea ei. Știu că ai ură pe tot, deacum e bine, fiindcă ura îți v-a trezi dorința de a cunoaște ascunsul, ea îți v-a ajuta să-ți învingi slăbiciunile. Te miri că ura poate fi un mijloc de a te elibera de prejudecățile exterioare? E aceiași flacără a spiritului , numai manifestată într-o fază mai activă.

Dar tu vei spune că ,,totul e încîlcit, e întuneric peste tot, numai forme negre și sunete surde mă înconjoară”. Mă întrebi ce să faci? Aprinde o lumină care îți v-a descoperi ascunsul spațiului tău. Tu vei exclama imediat: ,,Dar dacă n-am cu ce aprinde?”... Întotdeauna se v-a găsi cu ce să-ți aprinzi sufletul! O știi prea bine! Te-am văzut cum cu doar un gînd te-ai ridicat dintre sute de cadavre! Un gînd ți-a alungat dubiile îndelungate, cu doar un gînd îți trăiai tu ziua ce-ți părea fără de sfîrșit, te-a făcut să zîmbești cînd ochii îți vărsară lacrimi...Gîndul – lumina invizibilă care aprinde luminile stinse ale acestei lumi.

Taina

Mii de glasuri în apele sărate
Auzite-n șoapta vîntului pustiu,
Dar ei n-aud în locașurile sfinte
Că casa lor demult e un cimitir.

Ah, au uitat ei vechile istorisiri
Acele table roase cu sîngele divin,
De a-i transforma în bestia străină
Prin legămîntul proprilor prejudecăți.

Au fost orbiți de goalele promisiuni,
De chipuri atrăgătoare, fără compasiuni
Ce prin imagini false i-au furat ce-i mai de preț,
Sufletul – Nucleul fiecărei entități.

Scriu

Scriu...Nu pentru a umple spațiul gol al caietului, nu pentru a arunca cuvinte în vînt, nu pentru un profit anumit, dar scriu pur și simplu de a mă cunoaște pe mine, de a-mi dezvălui capacitățile îngropate prin dorințele și ideile false. Scriu de a primi răspuns la întrebările ce încep să se ivească din ce în ce mai des și mai intensiv. Scriu pentru a fi condus, ghidat de forțele interioare a acestui univers. Scriu pentru a-mi elibera cugetul de gîndirea și acțiunea haotică. Scriu pentru a crea din materialul sufletului ce există din abudență. Scriu pentru a crește în gîndire, în cunoaștere, în privire. Scriu pentru a gîndi material, că doar cuvintele sunt o materializare a ideilor fără de formă. Scriu pentru a-mi simți propria respirație, bătaie a inimii, vibrarea pulsului și tăcerea spațiului. Scriu pentru a-mi relata experiența zilnică, evenimentele atît exterioare cît și cele interioare. Scriu pentru a comunica cu sinele ascuns, cu universul, cu fiecare atom a acestei lumi. Și mai scriu pentru a exista zi de zi, clipă după clipă deoarece asta e ceia ce sunt, e modul prin care mă manifest, în care îmi creez propriul univers. Oare n-am fost creat pentru a crea?!

Semne

Am ajuns din nou la mine

Prin semnele gravat-n lemn,

Ce s-au șters prin veacuri negre

Cu gîndurile de înapoi.

Un miros din visul veșnic
M-a îmbătat cu amintiri,
Ca mici bucăți de sticlă albă
S-au împrăștiat pe-un suflet gol.

Am găsit ceva pierdut
Din trecutul lumii mele,
Acea scînteie din Steaua Mare
Ce prin soare ea răsare.

Am pornit spre o aventură
Ca un copil cu jucării,
Ce își creează o scenă scurtă
Din nisipul risipitor...

Zbor

Zbor în imagini neînțelese cînd alții cad în lanțuri
Unde par o umbră colorată prin solide chipuri,
Ce în străine gînduri se privește întrebat
De parcă așteaptă un sunet, un zgomot uitat.

Plutind privesc acele nevăzute forme cristaline,         
Forme străine de mine rugate, dar fără răspuns,
Zborul mă poartă în văzduhul lumii ascunse
Acolo prin tărîmurile celora fără de nume,

Doar formele lor - pecetea veșnicilor visuri...

Despre Mine

Fugea de originea eului său, se ascundea sub umbrele acestui imperiu ,,lunatic”. Dar totuși s-a împedicat într-o goliciune interioară, a căzut...lovindu-se cu rigiditatea corpului său de calea îngustă ce ducea spre un spațiu plin de Unicitate. A rămas mult timp căzut, nemișcat de acest impact neașteptat, dar revenindu-și după această cădere stupidă, și-a concentrat toată voința într-o încercare de a se ridica în picioare. Acest impuls inconștient de a reveni din nou pe calea sa primordială a izbucnit într-un sunet surd, plin de diferite intonații. Fără a mai aștepta vreo reginerare oarecare, și-a ridicat pieptul de la pămînt, s-a sprijinit în genunchi privind înlăcrimat la soarele măreț, parcă comunica telepatic cu această sursă energetică. A închis ochii de a menține acest impuls solar în sinele său. Euforia energetică l-a făcut să zîmbească, satisfăcut de această schimbare fantastică. S-a ridicat în picioare, s-a scuturat de praful trecutului și a ales acea cale îngustă care ducea spre Întregul Universal - pierdut în întunericul prejudecăților anterioare.
A început cu niște pași mărunți, dubioși apoi gustînd din lumina zilei și-a mărit pasul pînă ce a crescut într-o alergare ușoară. Căldura corpului creștea, ajungînd pînă în creștetul capului, explodînd într-o sferă luminoasă în fața ochilor săi. A orbit de această luminozitate puternică, a asurzit de vibrația intensivă, apoi liniște...o liniște nepricepută. Respira încet de parcă răspîndea lumina în tot corpul, a deschis încă o dată ochii...corpul nu mai era, gîndurile nu mai erau, lumea nu era...numai starea de Întregime Totală, de Unicitate, contopită cu vibrația necontenită- INFINITATEA.

Trezire

Sunt niște perioade cînd parcă aștept ceva, dar nuștiu ce. Sau încerc de a mă înțelege prin diferite metode cognitive dar mă cufund mai mult în sine. Totuși fără nici un motiv logic - aștept.

Mă înec în somnul dulce ca un gînd
ce se pierde în valul negru, în adînc...
De a pieri ca o nălucă într-un abis
fără speranță, fără nici un vis.

Mă lupt cu umbra dintr-un gol uitat
unde caut în întuneric ca un orb
O lumină aurie printre mii oglinzi
ce reflactă doar iluzii, numai suferinți.

Mă ascund în sunete din alte timpuri
ca să lupt cu vechi iscoade ale minții
Să-mi găsesc din nou plăcerea-n mine
pierdută în fapte, în dorințe străine.

Mă îmbrac în tainele culorii negre
spre a atrage razele din infinit,
Să gust din forma fiecărei umbre
și-un punct ascuns în Univers să fiu.

Mă trezesc în a trupului căldură
de a juca o scenă din trecutul lumii,
apoi cînd totul cade într-o uitare
voi adormi din nou în adînca așteptare...

Premoniție

Privind la evenimentele vieții sale ca printr-o oglindă inversată, se întreba mereu: Cine sunt eu?. Nici un gînd nu-i putea sustrage atenția de a găsi răspuns la acestă întrebare. Golul minții îl făcea să se simtă un nimic, nu din lipsa cunoștinților ci din simplul motiv că dorea să afle ceia ce deja știa. Acest conflict personal nu putea fi pur și simplu ignorat, chiar de încerca conștient să le ignore asta numai îi trezea foamea de autoexplorare. Zîmbetul lui uscat putea fi lămurit de cei din jur ca o absurditate, căci era generat de sentimentele mute a interiorului său.
Pe o clipă această luptă critică a minții sale a fost stopată de chipul unei fete, ce trecea ca un fulger prin coridorul încăperii. Nu era nimic deosebit în mișcarea ei, sau în înfățișarea fizică a fetei. Ateniția lui era în privirea acestei fete, în acești ochii plini de o lumină orbitoare, care îi înghițise această mustrare interioară. Înecîndu-se în valurile luminii a ochilor fetei , a simțit o ușurare spirituală, o eliberare mentală din lanțurile propriilor cugetări. Nedumerit, a închis ochii de a nu exploda în această plăcere vizuală. Totuși, întunericul ochiilor închiși n-a putut să acopere acea lumină curată, reflectată în privirea acelei fete. Pierdut în această plăcere de o clipă, a încercat să se elibereze de aceată vrajă visătoare. A deschis ochii, ea nu mai era, numai sunetul pașilor ei grăbiți se auzea în spațiul rece a coridorului. Însă privirea ei a rămas vie pentru el, era de ajuns să-și imagineze acea lumină, că chipul ei apărea exact așa cum și-l întipărise.
Deodată în acel gol al eului său a izbucnit o exclamație inconștientă: „ e o fantezie a minții mele! ”. Și trezîndu-se din amorțeala plăcută, se îndrepta spre scările clădirii pentru a ieși din acestă învălmășeală de voci și sunete haotice.
Ajungînd pe pragul din fața clădirii s-a oprit pe o clipă pentru a fi înecat de vîntul uscat a tomnei. A închis ochii și deodată în acest întuneric vizual din nou imaginea acelei fete se construise lent înainte lui...conșteintizînd starea sa bolnavă de această făptură mistică, a început să rostească încet niște afirmări și concluzii: ,,Mă duc să fug în vis ca să uit de ea, să mă pierd în fantezii de a îneca imaginea ei în adîncul amintiriilor, să închid ochii de mă privi în întuneric și să mă întorc cu larimile dulci la ultima mea speranță...”
A ridicat capul în sus la cerul plumburiu, a zîmbit într-o agonie demonică de parcă totul se schimbase pentru el. A șters lacrima de pe obrazul stîng ce luneca încet pe pielea palidă a feței și cu pași mărunți cobora treptele colboase a pragului... În vălmășeala monotonă a străzii mute se văd zeci de puncte mișcîndu-se pasiv într-o ordine dezorganizată, numai el – acel punct neînsemnat din mijlocul cărării stătea nemișcat și parcă aștepta pe cineva ca să-l trezească din hibernarea vieții.

8 March

On this day with Brighten Lights
With yellow Flowers in the Fields,
I wish you to be like Sun
to Enlight the Hearts of Men.

What to say? And what to give?
I can’t find, I can’t explain.
To give a Flower? It will dry
A Diamond from the pure stone?
But it’s Nothing I can give
for your Beauty, for your Love…
Please, don’t blame me for this Words
For the Word is only Gift
I can give to You my Love…

Singurătatea

Cine știe ce suferinți și patimi suferă în sine fiecare fată? Ce furtună interioară poartă fiecare din ele? Cît de tare nu am încerca de a le înțelege, cunoaște, dezvălui...totuși nu vom izbuti. Această poezie e o viziune personală asupra unei ființe singuratice - femeia.

Te trezești cu larimi dulci din a visului voință

Că din nou ai înviat în astă lume fără simțuri.

Te privești ca printr-o sticlă ce-ți reflectă gîndul surd

Și încerci de a mai crede în vocea ceia din trecut

Ce-ți părea atît de dulce din gura celuia tăcut.

Hoinărești pe calea vieții cu zîmbetul amorțit,

dar cui îi pasă de durera ce o porți mereu în gînd?
Numai cerul și copacii te privesc în suferinții
și-ți șoptesc mereu în gloată ca să înceri de la început.

Chiar de încercară lumea oarbă să-ți ofere dulci speranțe

tu le zîmbești ca o mireasă sau îi privești cu aroganță.

Iar cînd liniștea te prinde în tăcerea inimii

Tu suspini din nou în lacrimi, încercînd de a dormi.

Cu ochii închiși de oboseală, tu plutești în fantezii

și îți creezi din gînduri goale acel tărîm necunoscut,

ce în lumina dimineții se strecoară nevăzut...

Te-a văzut oare vreodată cineva că-ți este trist?

Că în orele de seară viața îți pare suferinții?
Și că clipele din noapte sunt doar niște agonii?

pentru sufletul tău veșnic ce în trup se odihnește,

De a-ți reminti prin a ei formă că tu ești stăpîna lumii

că numai dragostea te înalță, numai ea te face Una.

Se strecoară o lumină în geamul tău înlăcrimat
și din nou coșmarul vieții te consumă neîncetat.
Ai uitat de a zbura în a cerului albeață, ai uitat...
ce înseamnă zîmbet, vorbe dulci pe buze roșii,
Ce cîndva numeai tu Viață, însă acuma suferinți.

Te întrebi mereu pe sine în glas:
,,E destinul meu de a rătăci în gînd?
Ca vîntul rece printre munţii goi și triști?
Ca mii de flori ascunse în uitare?"
Şi suspini cu-n ţipăt de sirenă
La acel chip dorit, dispreţuit de tine.

În umbra acestei lumi tu îți ascunzi iubirea,
în ochii tăi de toamnă se îneacă luna argintie
Totul pare un pustiu de visuri și speranțe
Unde încerci de atîtea ori să mai crezi că poate
Mîine vei privi din nou cu un zîmbet la această viață...   

Imagine

O contopire a naturii, cu sinele, cu gîndurile, și cu suferințele într-o imagine de noapte, care formează împreună ceva contradictoriu, neînțeles dar în același timp ceva atît de cunoscut.

Pe cerul negru de noapte și de gînd

Se aude un fulger pierdut în vid

Și sunetul acestui semn cerec din nou

A tulburat în lacul nemișcat ca un ecou
Un val sonor, un strigăt mut de dor.

În acel lac stropit de raza lunii

Plutea o frunză din trecutul toamnei
ruptă de soartă din copacul eternității

spre malul rece a fost suflată de vînt

și s-a culact în nisip oprită de timp.

Pe margine de lac stăteam în gînduri

acoperit în umbra unui munte trist, 
priveam la albastra boltă fără margini,

cream pe cer din stele chipul tău iubit

ce a rămas pe veci în mintea obosită.

Mirosul nufărului alb mă îmbată iarăși

și cad pe iarba rece ca un spic de grîu

învins de proprile semințe a greutății

și-n astă liniște uitată vîntul iarăși

trimite un nor de visuri neîmplinte.

Ca petalele de flori ce se închid în noapte
așa și ochii mei de suferinți se închid în lacrimi,
și întunericul din mine parcă se îneacă încet
într-o rază de lumină dinspre răsărit
ce a lăsat în mine gîndul: ,,ai speranță”...

Blink

Poezia o dedic celora ce și-au găsit Cavalerul sau Regina în acest tărîm al viselor...cu ,,Ziua Îndrăgostiților”

In the hours of the night

When the World is dreaming

Only you and I in Light

of the Moon we waiting.

In the silence we are looking

at this pale light of Stars

and in the shade of our bodies

We are smiling all the time.

Your eyes like pure crystals

shines in your fairy face

And your hands of early winter

touching my flaming heart.

In the lake the swans are leaving

in their little heaven-place

Where they can enjoy this beauty

for an hour, maybe less.

And this picture of the Night

is still in our thoughts

But this World with cruel time

never let Us free again...

If this moment is a Dream

and you are Illusion,

Please My Love, don't let me fall

to wake up in tears.

Let us walk in Neverland

and fly above the mountains,

Where the sky will be the Earth

Just for Us, no others!

Where the sound of our voices

will create in empty space,

Long forgotten Lands of Old,

Place of Wonder, Paradise.

You - My Queen and I - your King

and then through Light of Time

we will see the beauty

of our eternal Lives.

In the sky the Sun is rising

and the Night is fading now...

The Moon is sinking in the water

and birds are waking in the trees.

You will look then in my eyes

in their darkness like the night

and with your voice in the wind

you will whisper:,,It's just a Dream''...

FerLuci

Autocritică, autocaracterizare, autodescriere, autoexplorare, auto...





Te strigă gîndul din sinele tău

Te cheamă să te cunoști pe tine
De ce n-a auzi? De ce ignori?
Crezi că vei fi mereu în pace?

Ești orbit de plăcerea naivă
Te consumă neîncetat,
Tu respingi această lume
Crezi că vei scăpa de tine?

Nu privi la tine în lacrimi
Sau cu disperarea dulce,
E un venin al minții tale
Ce prin  gînduri te distruge.

Te urăști pe tine în viață?
Nu te poți nega că știi
Ești un întreg din totul,
În lumea aceasta divizată.

Nu ești o reflecție a societății

Sau o imagine neclară
Să te crezi neînsemnat
Cînd ești unic și măreț.

Te privești ca printr-un vis
Tulburat de viitorul tău,
Să mai schimbi ceva în el
Cu ale tale fapte goale.

Ai căzut într-o trezire
Din a sinelui voință
Ce prin zîmbetul ascuns
Te ridică spre neființă...

Prin a lumii chipuri triste
Tu te cauți printre alții
Să te ascunzi în a lor fapte?
Sub aceste măști străine?

Cine poate să-ți răspundă?
Cine oare te înțelege?
Te cunoaște cineva?
Numai Tu te știi mereu...

Ai căzut într-o uitare?
Ca să-ți ascunzi trecutul?
Într-o umbră a durerii?
Ca să uiți de acea iubire?

Cauți Tu acel răspuns?!
În inima ta înflăcărată?
În adîncul sufletului pur?
Sau în mintea cea neînțeleasă?

De ce taci cînd te întreabă
Acele voci din alte chipuri
Ce din spațiu tău negru
Te privesc cu întrebări?

,,Tac că doar numai prin Tăcere
 Prin acestă linişte uitată,
E spaţiul în care încerc
De a mă regăsi pe Mine...”

Fuga Speranței

    Alerga prin pădurea deasă ca un nebun, nici nu reușea să-și restabilească respirația. Simțind că lipsa aerului îi doboară puteriile, a luat cîteva guri de aer și prelungea să alerge în același ritm. Fața îi era udă din cauza picăturilor de apă ce lunecau de pe fruntea lui palidă.             Ochii lui priveau numai înainte pentru a zări capătul pădurii, dar observînd fagul de la marginea cărări a înțeles că se află doar la jumătate de drum. Îngrijorat, și-a mărit pasul sperînd că va ieși curînd din adîncul pădurii. În mintea lui tulburată plutea doar un gînd...ce permanent îi fura atenția. Acest gînd el numea...,,Fiorul dragostei”:

,, Numai să nu plece, a promis că ne vom revedea...Da, a promis, însă m-a preîntîmpinat că v-a pleca peste cîteva ore în oraș, pentru a-și prelungi mai departe studiile...se v-a întoarce numai peste un an.”
    Vorbind așa cu sine însuși n-a observat cum a eșit din pădure, unde deacum se ivi satul la orizont. Apropiindu-se de primele case și ocolind prima stradă, s-a oprit lîngă o fîntînă unde a băut cîteva gîturi de apă. Se stropise pe față pentru a-și răcori trupul înflăcărat.
   Mergînd la pas, căuta în grabă o poartă verde în fața căreia se aflau niște trandafiri roșii, ce cădeau pe gardul argintiu. Această poartă el numea - ,,Poarta dragostei și speranței” , fiindcă aicea și-a găsit jumătatea inimii pierdute și aicea își aștepta iubita în clipele de noapte cînd se priveau unul pe altul în lumina lunei posomorîte, unde își auzeau bătaia a două inimii, care sub cerul înstelat formau un singur sunet...
    Însă cînd a văzut că desupra unei petale de trandafir atîrna zăvorul a tresărit de parcă s-a sculat dintr-un somn buimatic. Închise ochii, cu speranța că cînd îi v-a deschide acel zăvor ruginit nu v-a mai fi... deschise ochii  încet de parcă nu dorea să se trezească din întunericul minții...totuși zăvorul era... ,,Înseamnă că totuși a plecat...am întîrziat ”.

Fără să conșteintizeze, s-a aruncat cu pași gigantici spre strada principală de unde putea pleca spre gara de tren, ce se afla chiar la marginea satului. Alergînd vreo cîteva minute, ce i s-au părut doar o clipă, se pomenise pe platforma gării, unde căuta cu ochii flămînzi chipul ei printre pasagerii ce urcau grăbiți în tren. Ușile se închise, locomotivul porni spre calea sa ferată, lăsînd în urmă doar un nor de fum...
,,Tîrziu, prea tîrziu...a plecat”. A rămas în tăcere, nici chiar haosul din gară nu l-a putut înghite în gălăgia sa. Privea în urma trenului, de parcă avea șansa de a se întoarce, de a se opri, și de a-și întoarce iubita sa pentru ai zice acele cuvinte ce-i mistuia inima într-o flacără chinuitoare.
    A simțit o căldură pe umărul său, cineva îl atinse din întîmplare, crezînd că e un călător grăbit nu s-a întors, însă acea căldură creștea și se răspîndea în tot corpul său amorțit. Nu înțelese această simțire, o fi vreo imaginație sau o agonie a trupului său, sau un fior din trecut ce a uitat să dispară. Totuși a hotărît să se întoarcă de a-și privi plăsmuirea sa...era ea, chiar chipul ei, cu un zîmbet neîncrezut s-a apropiat de el pentru a-i atinge mîinile lui reci. N-a zis nici un cuvînt ci doar la îmbrățișat și i-a șoptit ceva la ureche. Nedumerit, a crezut că deja visează, că acea stare de disperare la înecat într-un vis real. Cu o neîncredere și cu mii de îndoieli a întrebat-o:
 - Ești reală?
Ea la privit cu o plăcere uimitoare și sărutîndu-l adînc, i-a răspuns:
 - Oare o iluzie poate fi atît de reală ca acest sărut?
 A îmbrățișat-o și mai tare pentru a-și potoli îndoielile. Cînd privirile lor s-au întîlnit țintă, a înțeles că o iubea mai mult decît își imagina. În acel moment mesajul inimii sale a izbucnit într-un gînd și sărutîndui urechea ei albă, i-a rostit:

 - Te Iubesc...

    În apusul zilei obosite, se văd în îndepărtare acele suflete îndrăgostite. Totul se strecoară în gura întunericului satului, numai acele două puncte din calea umbrei nu se lasă cucerite, totuși în acea lumină argintie a reginei nopții chiar și îngerii se contopesc în întuneric.

Iarna

Un zgomot aspru, o albeață aprinsă, o pustietate rece, nenumărate puncte cristaline pierdute-n neant, cu o liniște haotică - Sosirea Iernii.

A căzut de sus un fulg

Pe fruntea ta fierbinte
S-a topit îndată-n apă
Și a căzut pe obrazul rece
Apoi pe acele buze roșii,
A dispărut în sărutare.

E caldă iarna lîngă tine
Cînd cu ochii mă încălzești,
Cînd mă atingi cu mîna rece
Pe pieptul meu înflăcărat
Și cu zîmbetul de vară
Îmi topești tu iarna mea.

În pădurea argintie
De zăpadă și de lună
Se pierd în umbră două chipuri
Printre brazii amorțiți,
Și-n tăcerea cea adîncă
Se privesc în sărutări
Cu mii de fulgi deasupra lor
Sub a cerului mătasă...

Lîngă geamul înghețat
Privesc spre neantul înălbit,
Prin puncte albe din văzduh
Eu creez a noastră viață
Din gînd, prin vis întruchipat
Și de timp din nou uitat...

Sunt un fulg din iarna albă
De ger și vînt suflat mereu
Ce caută să zboare în sus
Să privească infinitul,
Dar e supus să cadă-n jos
Spre a acoperi pămîntul gol
Cu a sa formă cristalină...
Și în liniștea căderii
Se topește nevăzut.

Căutare

Mereu sunt în căutarea nenumăratelor visuri, idei, taine și plăceri, totul numai pentru a mă regăsi pe mine...

Am rostit un nume în șoaptă
Ca să umple spațiul gol
Dar s-a cufundat în zgomot,
În gînd, în sunet și în culori.

Am scris atuncea pe o foaie
Un cuvînt din gîndul gol
Însă vîntul prin fereastră,
A suflat în foc hîrtia.

Am creat din gînd – plăceri
Prin formă, sunet și idei
Dar vocea din adîncul meu,
Le-a înecat în amintirii.

Am distrus cu fapte – gînduri
M-am închis în neuitare
Să privesc, să aud, să simt,
Să înving prin nesimțire.

Am privit cu disperare
Spre visul cela de înapoi
Să mai cred că este o șansă,
De a înțelege cine-s eu
Și că totul e o clipă,
Tăinuit în timpul meu.

M-am căutat pe sine în lume,
În vorbe, oameni și păreri
Am jucat în a ei lege,
În sistemul de valori.

Însă acuma prin tăcere
M-am regăsit în altul eu
Cel al artei și al iubirii,
Cel al visului tărîm...

Licărire

Zgomotul ploii de afară îl adormea, flacăra din cuptor îl înlănțuiea în vraja căldurii, iar noaptea îl acoperea cu umbra sa tremurătoare. Clipele zilei i s-au părut o veșnicie, mereu în așteptarea acelui răspuns, acelei alinări sufletești, totuși nu dorea să cadă pradă disperării. A luat capătul foii și începea să-și arunce gîndurile în cuvinte ca mai apoi să le aranjeze în versuri. Umbra mantiei îi acoperea fața sa palidă și uscată, numai ochii sclipeau în lumina oarbă a camerei. Părea că plutea în văzduhul nopții, în acea liniște mortală…doar sunetul monoton al inimii îl mai ținea treaz. Privea îngîndurat la mii de scînteii din cuptorul înflăcărat ce dispăreau îndată în întuneric după desprinderea lor de făcliile focului.
Nu dorea ca lumina dimineții să-l trezească din această amorțeală visătoare. Plăcerea libertății imaginare îl îneca în universul gînduriilor haotice a cugetului său, unde forma, sunetul,viteza și timpul nu există, numai liniștea și starea de unicitate ce se pierd în visul vieții lui.
A tresărit, de parcă groaza unei terori îi trezise simțurile firești, deschise ochii și căuta sursa acestui zgomot, privi la ușa camerei ce se deschidea de o mînă tremurătoare. Îndată camera s-a înecat în lumină, la intrare a zărit chipul ei ce părea o fantomă a dimineții în acele haine albe. Cu un pas ușor a pășit spre el și cu un glas gingaș i-a rostit:
- Trezește-te...

Tăcerea

Stau mut în cercul vieții
Cu gîndul gol în minte,
Aștept ceva din mine
Să izbucnească-n glas.

Dar nimica nu se schimbă,
Cum am fost așa și sunt
Un punct din Cercul cela
Un Nimic ce pare Tot,
Care caută o punte
Spre sinele nemărginit...

Mă privesc parcă din urmă
Și mă văd că sunt un gol,
Care înghite fără seamă
Acele puncte de lumină,
Ce reflectă-n a lor formă
Universul fără margini
Înlănțuit în cugetări...

Fug din haosul vorbirii
Ce mă îneacă prin cuvinte
Și mă face să ghicesc
Care-i vocea din tăcere,
De-mi șoptește printr-un sunet
Numele pierdut în glasuri
Din adîncul sinelui...

Tac din nou și în Tăcere
Cad în linștea gîndirii
Ca să uit de mine însumi
Să găsesc acea plăcere...
Să înțeleg că e un vis
Acea imagine reală
Ce numesc eu Viață, care
Este doar o amintire
Ce se prierde în uitare...