Senzualități

Vocea monotonă mă bate-n cap
Ca un clopot vechi, demult uitat
Zgomotul aruncă mreje grele
Pe cugetu-mi rugenit de plictiseli.

Emoțile din jur se contopesc
Într-un haos de vorbire, fără înțeles
Gîndurile zbor prin mințile distrate
Ca niște minioni din lumiile uitate.

Mișcări, priviri și șoapte scurte
Mă-nvăluie-n întrebări, fără de fapte
Zîmbesc și tac...din nou zîmbesc
Iar dorințele trupești mă doborăsc.

Elements

The stones are whispering through time
Their shapes are like thousands books,
But who can read and feel and live?
The Hero of old is lost in darkness,
The Light in gone, the Sun is black…

A distant cry in lonely woods is fading
The trees are hungry, their roots are broken,
But who can talk and walk and smile?
The Queen is dead like rose in winter,
The Love is hate, the Life is fate.

The crystal rivers flow like seconds
The noise of world, the peace of nature,
But who can drink and taste and rest?
The Child of man is naked beauty,
The Joy is sorrow, the Years are curse.

The flame is dimming like pale star
The frost of past is hunting future,
But who can run and hide and sleep?
The God of heaven is nameless cross,
The Hope is fear, the Dreams are true…

They

Through the Forms, they deceiving me
Their Life is just a Lie in Dreams.
They are Blind by the Mask of Time
In which they Live and Die with Tears.
Their Wish is just another Brand to buy
But they are Empty, Dead for now.
Their Bright smile is a Kiss of Death
Swift and Cold like deadly Poison.
I sit and think behind them all
Like Ghost is watching the Graves of Man.
The Time is passing through my Soul
The Blood is Sweet, the Pain is over.
All is fading into Nothing, like a Blink
The Sacred Silence carries me, into Myself.
I am Alive in Light! I am Dead now…

Privirea

Te-am zărit întîmplător
Cu ochii amorțiți de bere,
Am crezut că sunt în vis
Privind în ochii unei zîne.

Tu mi-ai zîmbit cu buze dulci
Cu privirea ta de înger,
M-ai devorat într-o plăcere
În Jocul ochilor demonici.

Simțeam că mă înec în sine
Mă îndepărtam de spațiu-timp,
Unde totul cade-n valuri
Într-un gînd fără sfîrșit.

Ești Zeița lumii mele
O crăiasă din poveși,
Ce dispari într-o uitare
În iluziile firești...

Vis în Vis

Într-un spațiu rece și umbros
O lumină oarbă mă-ncălzește,
Prin fereastra albă se lungește
Pe băncile din clasa goală.

A rămas doar numai praful
Pe suprafața unei cărți,
Dar ale sale pagini roase
S-au înecat în lumea neagră...

S-au schimbat pereții în alb
Dar tabla a rămas aceiași,
Pe-un colț de bancă stă un chip
A cărui umbră nu mai este.

Peste o clipă, rămîne totul nemișcat...
Par un Nimica și-un Tot Întreg.
Oare cînd mă voi trezi din viață
În acel vis din gîndul meu?

Joaca Vieții

Nu știa ce se petrecea în interiorul său. Nici chiar stările sale emoționale nu le putea defini clar. Era ca o corabie dusă de valurile mării într-o direcție întîmplătoare. Pentru a se neutraliza mental, s-a cufundat într-o joacă-video. Desigur că în procesul jucării nu și-a dat seama că această acțiune spontană îi revela bolnăviciunea interioară – haosul. Doar după finisarea acestei joci a înțeles că singur a primit un răspuns indirect la mistuirea sa plictisitoare. S-a mirat de simplitatea acestui sistem ,,întrebare-răspuns”, și anume că prin conștientizarea răspunsului a înțeles cu adevărat întrebarea lui activă. Deci pentru el întrebarea era un argument că știa deja răspunsul, doar trebuia să-l conștientizeze. Era un prototip a unui joc mai abstract – Joaca Vieții. Cunoștea destul de bine, totuși îl înfiora realismul vieții...Simțind oboseala obișnuită, a căzut în patul moale cu o plăcere mulțumitoare, de parcă a descoperit o enigmă a acestui joc continuu. Și-a băgat capul în perna mirositoare de somn, și-a ales o undă cognitivă și s-a desprins de fizicalitatea rațiunii, trezindu-se într-o viață mai lucidă decît acea visată inconștient...

Paradox

În lacrimi sîngeroase ochii se îneacă
Zdorbit privesc la chipu-mi dezgolit,
În singurătatea dulce spațiul privesc
Cu mintea-mi obosită de ideile orbești.

Mă uit la ei – sunt niște umbre clare
Ce tind la mari nimicuri temporale,
Fericiți sunteți...Jucați în astă limitare!
Eu însă voi juca în veșnica căutare!

Fantasma cărții își tăinuește Eul
De acei ce văd lumina falsă a zilei,
Iar revelația i-o deschide cu plăcere
Acelora ademeniți de vraja nopții grele.

Bate clopotul în șoapta cea mai mare,
Strigă mut acel ce-i îngropat în veacuri,
Un strop de rouă îneacă tot uscatul...
Și un Cuvînt se naște de a da moarte.

Revelații

 O parte din mine mă îneacă în sfera necunoscută, dar adevărată. O altă parte înceară să-și mențină statutul standard față de normele societății. Nu e o luptă, fiindcă într-o luptă există un inamic, dușman, ceva opus, contradictoriu sinelui. Nu pot lupta cu un element care constituie prototipul meu întreg. E doar o experiență dualistică, prin care se manifestă înfinitatea într-o dimensiune solidă. Mă arhivez în proprile tărîmuri haotice, prin care ating goliciunea interioară. Devin din ce în ce mai rece, mai străin în acest anfiteatru sintetic. Incapacitatea de a-mi conșteintiza scopul, funcția predestinată mă despică în stări anamnezice. Fug de umbra zilei pentru a căuta ascunsul în lumina nocturnă, prin acele vibrații necondiționate. Amintirile se cufund într-o vălmășeală chinuitoare, totul este înghițit de subconștientul continuu. Mă pierd în timp, în zile nesimțite, nu disting intervalul dintre orele trecute. Procesul așteptării oarbe mă distorsiază în acțiuni și gîndire, fiindcă nu știu de ce sau ce aștept. Evenimentele decurg cu o rapiditate înfiorătoare, dar totuși culmea indiferenței predomină în identitatea mea. Foamea față de nepriceputul ascuns mă consumă neîncetat, nici nu încerc de a stopa acest impuls spontan...

                                    Ani lumină mă desparte
                                              În acest loc străin,
                                              Stau și aștept tăcînd ca noaptea
                                              Și în noapte mă înec adînc...

Eliberarea

Somnul veșnic mă cheamă dulce
În ale sale tărîmuri cunoscute,
Sfîrșitul mă alină-n tăcere
Cu imaginile uitate-n lume,
Cad zburînd spre locul meu dorit
Îngropat în amnezia minții mele.

Nu regret de clipele năzbîtioase
Prin care m-am găsit străin, nebun,
Nici de faptele necunoscute mie
Care m-au îndrumat spre căutare,
Am ajuns – ce am fost și sunt
Punctul cela fără de sfîrșit.

Mulțumirea m-a împăcat cu lumea
Și prin lume pe mine m-am descoperit,
În oameni reflecția mi-am văzut
Și o reflecție pentru ei mereu am fost,
Prelungesc catrenul vieții cu un început
Lăsînd aicea umbra scrisă ca un sfîrșit.

Voi cei ce căutați nepriceputul ascuns!
Nu vă înfiorați de lumina golitoare,
Ea vă înalță deasupra anilor trecuți
Și vă îngroapă-n viitorul fără formă,
Să știți că ați învins deja demult
Cînd ați deschis cunoașterea de sine.

Atingeri

M-ai atins cu a ta mînă rece
Al meu suflet căzut în flăcări
Ce s-a aprins printr-o mișcare,
Printr-o atingere de palme dulci.

Am strîns acele degete subțiri
Ca să le înec în a mea căldură,
Dar ele m-au înecat cumplit
În mii fiori de energii uitate.

Am dorit să-ntind clipa scurtă
Cu doar un minut și atît,
Dar chiar și sute de minute
Nu izbuteau să mă calmeze.

În astă stare de extaz
Am muțit ca o nălucă,
Ce m-a împedicat să-ți spun:
,, Ce plăcut e să te ating!”.

A fost doar o plăsmuire?
A minții mele de bolnav?
De am crezut că zbor în gînduri
Cu ale tale gingașe mișcări...

Frunza

S-a atins o frunză de toamnă pe mine
Șoptindu-mi în vînt o tăcere străină
Și îndată-n aer a zburat nevăzută
Lăsînd din urmă doar mirosul tomnatic.

Scutură toamna ultimile frunze
De a umple spațul în culoarea divină,
Ce doar pe o clipă te face stăpîn
Pe acea frunză atinsă de mine.

Mă întreb pe mine c-o voce de jale
,,De ce ție drag melancolia ușoară?
De cazi cu plăcere în stările goale
Ca apoi cu regret să le îneci în uitare...”

,,De ce zîmbești cînd inima îți plînge?
Cînd clipele îți par atît de străine,
Cu visul de noapte stropit în lumină,
Veșnic supus trezirii sublime.

Totul e straniu, totul e gol
În preajma toamnei fără de flori,
Iar gîndul meu ca frunza cea verde
Demult a căzut uscată de vreme.

Farmecul Clipei

Acest poem este compus împreună cu Alina Tricolici, o combinare a inspirației dualistice. O încercare de a îmbrăca sentimentile comune sub o formă tragică unde totul se reduce la o scenă fantastico-romantică, dar unde pasiunile sunt reale, deduse din experiențile fiecăruia...

Privindu-te des pe tine
Mă cucerești zîmbind,
Cu glasul, cu buze fine,
Sunt c-am adesea rănit.

Visîndu-te în noaptea tîrzie
Ca o fantomă ce pare reală,
Mă trezesc cu lacrimi pe buze
Și cu numele tău în gînd.

O zi fără tine e moarte,
Privesc multe fete trecînd
Dar unica șansă a vieții,
Cu altul o văd mergînd.

Mă înec în al vieții venin,
În speranțe goale, fără simț
Dar totuși cad ca o frunză
În brațele toamnei tîrzii...

Trec lunile ca apa în rîuri,
Eu tot te aștept să vii
Și unica ce-mi rămîne-i speranța,
Al vieții sens să rămîi.

Culorile din spațiu se schimbă
În negru și sumbru închis,
Iar chipul tău cade-n uitare,
În inima care s-a stins.

Rămas-am singur cu mine
Pricep că-n viață-s străin
Și fata iubită din suflet
Acolo și a murit...

Umbra Zilei

Se afla într-un spațiu limitat. Nu că era limitat în mișcare sau loc, dar ceva mai mult, la un nivel emoțional, mental. Privea la cei din jur ca la niște sculpturi ce păreau vitale doar prin mișcările lor necondiționate, în rest erau un simbol al existenței fizice. Nu putea înțelege ce căuta el aicea, de ce se afla într-o ambianță străină, necunoscută și atît de contradictorie cu caracterul și sistemul său conceptual. Ceva îl liniștea aicea, ceva neînțeles, făcîndu-l să-și simtă prezența, propria imagine interioară. Era încă o situație paradoxală prin care se privea ca un străin. Să fi fost numai asta...Cînd interacționa direct cu unele din acele chipuri îmbătătoare credea că își v-a pierde baza rațiunii sale – mintea. Ele păreau o întruchipare a fanteziilor abstracte, o expresie a pasiunilor pure ce nu-și au stabilitatea liniară în această lume atît de solidă pentru un spirit haotic, neorganizat ca el. Le admira numai în viziunile sale spontane, cînd prezența lor devenea mai intensă pentru senzațile lui sensibile. Iar ele nici nu conșteintizau că au înrobit o umbră ascunsă – pe mine.

Vraja Ta

Am căzut într-o gîndire
Ca să uit de chipul tău,
De acei ochi ca două stele
De acele buze amoroase.

Dar ce folos că fug de tine,
De prezența ta divină,
Cînd înțeleg că doar o clipă
E un chin, e o povară.

Pe tărîmul meu de vise
Sunt un rob al vrajei tale,
Mă consumi cu a ta privire
Cu a ta voce de driadă...

Mă trezesc cu un zîmbet dulce
Cînd te visezi că ești cu mine,
Dar cînd doresc să te ating...
Dispari în umbra vieții mele,
În amintirile uitate-n timp...

Ultimul regret

Am părăsit-o fără de a mă uita în urmă, îmi părea că mă voi dizolva dacă mă întorceam. Ne-am despărțit ca doi străini, de parcă nu ne-am cunoscut niciodată. Era vina mea, indiferența mea față de circumstanțele noastre o irita din ce în ce mai tare. Știam că o voi pierde, citeam asta în ochii ei de fiecare dată cînd privea țintă la mine. Totodată în adîncul acestor ochi se ascundea o scîntee de speranță. Anume această generare interioră a spiritului ei o făcea să-mi dea nenumărate șanse. Totuși nu făceam nimica de a mă schimba în fața ei.

Poate că sunt un fricos? Mie frică de responsabilități? Mie frică de ceva nou, de ceva ce nu pot controla, prevede?...
Cîte ori ea mă liniștea cu îmbrățișările sale amoroase, mă adormea cu vocea ei gingașă, dar vorbele ei...mă trezeau din orice disperare, îmi înlăturau orice nesiguranță. Iar sărutul ei de driadă mă învia din limitările asupritoare a acestei lumi. Însă acum sunt zdrobit de prejudecățile interioare, sleit de dorințe și vise iluzorice...Doar cartea mă alină cu mirosul ei de cunoștințe, cu paginile sale îngălbenite de timp. Amintirile mă mai țin încă treaz, îmi potolesc gîndurile diabolice. Mă simt gol, ca un pustiu fără margini ce a uitat mirosul ploii de dimineață. Cad prea des, însă mă ridic cu speranța că mă voi schimba, doar mie frică că următoarea cădere v-a fi prea grea ca să mă ridic...Regret că am pierdut-o, regret că nu am prețuit-o, e tîrziu...prea tîrziu.

Ligamentum

O priveam ca un nebun, printre crengile de aramă
Iar ea se furișa zîmbind, printre frunzele de toamnă.
Rosteam în șoaptă al ei dulce nume de regină,
Iar ea mă îmbrățișa de gît și plîngea cu mine.
O rugam să nu-mi dea drumul, să nu dispar în noapte,
Dar ea mă liniștea domol cu un sărut pe frunte.
O atingeam pe fața rece și tăceam întruna,
Cînd ea privea acele stele ce se stingeau ca gîndul.
Ne cream un vis din lună în ale noastre vorbe dulci
Și ne adînceam într-o uitare, în al nopții legămînt...

Estedel

Printre fețele posomorîte se strecoară nevăzut,
Privind imagini dilatate din trecutul tulburat.
Cu ai săi pași ușori ca vîntul el pășește îngîndurat,
Spre a sa cale în mii de gînduri cufundată neîncetat.

Ochii lui ca roua toamnei au rămas pe veci deschiși,
Ca oglinzile pierdute a vrăjitorilor uciși.
Buzele uscate de vremea fără de sfîrșit,
Cer ca niște fiare – îndrăcitele dorinți.

În mormîntul său pustiu de viața blestemată,
Unde vocele din spații se înec în sînge,
Își cheamă secole la rînd minionii lumii,
Ca din nou să-și devoreze creaturile alese.

Dar ,,cine-i el? Această umbră fără formă?”
În șoapte surde se întreabă cei din jur,
,,E un demon, sclav al nopții” zice unul înstărit
Și își sărută trei ori crucea cu o scurtă rugăciune.

Văzînd că toți îl ocolesc de a nu-i ieși în cale,
S-a oprit în fața lor și le-a rostit c-o voce rece:
,,Sunt pierdut prin mii de stele,
În universul de lumini,
Nu-mi găsesc acea putere
În spațiul viselor mele,
Ce-mi șoptea c-o voce dulce
Acel nume cunoscut...neînțeles de mine.

Tot încerc de a mă găsi prin cărțile străine,
În acele învățături înecate-n minciună
Ce ar trezi din somn spirite flămînde
La adevărul veșnic care-i face liberi...”

L-au străpuns în inima sa fierbinte,
Crezînd că-i ademenște cu vorbe necurate.
Trupul a căzut ca o piatră goală pe pămînt,
Ca lacrimile amare curgea sîngele pe piept
Și s-au închis pe veci ochii obosiți de timp...

Către TINE

Știu cine ești! Știu că te ascunzi mereu în limitarea ta. Îți place să te vezi un nimica, ceva neînsemnat, minuscul. Te privești criticîndu-te, îți negi singur proprile idei, principii, concepții. Știu că nu-ți place dar totuși acoperi și asta sub mantia plăcutului. Te închizi în fiecare zi în cutiile din ce în ce mai mici, crezînd că vei uita de tine. Îți șoptești cuvinte goale pentru a-ți acoperi infinitatea. Da, aceste metode te scapă, îți ajută la umbrirea eului tău, dar numai pe-o perioadă de timp. Odată vei izbucni și atuncea totul ți se v-a face clar. Speri că mîine te vei schimba? Interesant...cum?, tu să te schimbi? Dacă zilnic faci aceleași acțiuni, repetîndu-le în diferite moduri, respectiv vei rămîne constant. Știu că vezi și auzi totul, totuși ești un orb și surd fiindcă nu-ți auzi vocea interioară care strigă neîncetat, nu-ți vezi adevăratul chip mărț, care se înalță mai presus de umbra ta. Mă ocolești prin toate mijloacele posibile, afirmînd repetat că ,,n-am timp” , știind foarte bine că problema e în tine și în atitudinea ta față de timp, iarăși o alinare iluzorică cu care te blochezi. Ție frică de ceia ce poți fi, că anume această stare joasă te face să ignori sursa creației interioare. Știu că cauți ceva, însă nu-ți poți defini această căutare, deoarece vine din nivelurile mai înalte, unde logica își pierde efectivitatea ei. Știu că ai ură pe tot, deacum e bine, fiindcă ura îți v-a trezi dorința de a cunoaște ascunsul, ea îți v-a ajuta să-ți învingi slăbiciunile. Te miri că ura poate fi un mijloc de a te elibera de prejudecățile exterioare? E aceiași flacără a spiritului , numai manifestată într-o fază mai activă.

Dar tu vei spune că ,,totul e încîlcit, e întuneric peste tot, numai forme negre și sunete surde mă înconjoară”. Mă întrebi ce să faci? Aprinde o lumină care îți v-a descoperi ascunsul spațiului tău. Tu vei exclama imediat: ,,Dar dacă n-am cu ce aprinde?”... Întotdeauna se v-a găsi cu ce să-ți aprinzi sufletul! O știi prea bine! Te-am văzut cum cu doar un gînd te-ai ridicat dintre sute de cadavre! Un gînd ți-a alungat dubiile îndelungate, cu doar un gînd îți trăiai tu ziua ce-ți părea fără de sfîrșit, te-a făcut să zîmbești cînd ochii îți vărsară lacrimi...Gîndul – lumina invizibilă care aprinde luminile stinse ale acestei lumi.

Taina

Mii de glasuri în apele sărate
Auzite-n șoapta vîntului pustiu,
Dar ei n-aud în locașurile sfinte
Că casa lor demult e un cimitir.

Ah, au uitat ei vechile istorisiri
Acele table roase cu sîngele divin,
De a-i transforma în bestia străină
Prin legămîntul proprilor prejudecăți.

Au fost orbiți de goalele promisiuni,
De chipuri atrăgătoare, fără compasiuni
Ce prin imagini false i-au furat ce-i mai de preț,
Sufletul – Nucleul fiecărei entități.

Scriu

Scriu...Nu pentru a umple spațiul gol al caietului, nu pentru a arunca cuvinte în vînt, nu pentru un profit anumit, dar scriu pur și simplu de a mă cunoaște pe mine, de a-mi dezvălui capacitățile îngropate prin dorințele și ideile false. Scriu de a primi răspuns la întrebările ce încep să se ivească din ce în ce mai des și mai intensiv. Scriu pentru a fi condus, ghidat de forțele interioare a acestui univers. Scriu pentru a-mi elibera cugetul de gîndirea și acțiunea haotică. Scriu pentru a crea din materialul sufletului ce există din abudență. Scriu pentru a crește în gîndire, în cunoaștere, în privire. Scriu pentru a gîndi material, că doar cuvintele sunt o materializare a ideilor fără de formă. Scriu pentru a-mi simți propria respirație, bătaie a inimii, vibrarea pulsului și tăcerea spațiului. Scriu pentru a-mi relata experiența zilnică, evenimentele atît exterioare cît și cele interioare. Scriu pentru a comunica cu sinele ascuns, cu universul, cu fiecare atom a acestei lumi. Și mai scriu pentru a exista zi de zi, clipă după clipă deoarece asta e ceia ce sunt, e modul prin care mă manifest, în care îmi creez propriul univers. Oare n-am fost creat pentru a crea?!