Fuga Speranței

    Alerga prin pădurea deasă ca un nebun, nici nu reușea să-și restabilească respirația. Simțind că lipsa aerului îi doboară puteriile, a luat cîteva guri de aer și prelungea să alerge în același ritm. Fața îi era udă din cauza picăturilor de apă ce lunecau de pe fruntea lui palidă.             Ochii lui priveau numai înainte pentru a zări capătul pădurii, dar observînd fagul de la marginea cărări a înțeles că se află doar la jumătate de drum. Îngrijorat, și-a mărit pasul sperînd că va ieși curînd din adîncul pădurii. În mintea lui tulburată plutea doar un gînd...ce permanent îi fura atenția. Acest gînd el numea...,,Fiorul dragostei”:

,, Numai să nu plece, a promis că ne vom revedea...Da, a promis, însă m-a preîntîmpinat că v-a pleca peste cîteva ore în oraș, pentru a-și prelungi mai departe studiile...se v-a întoarce numai peste un an.”
    Vorbind așa cu sine însuși n-a observat cum a eșit din pădure, unde deacum se ivi satul la orizont. Apropiindu-se de primele case și ocolind prima stradă, s-a oprit lîngă o fîntînă unde a băut cîteva gîturi de apă. Se stropise pe față pentru a-și răcori trupul înflăcărat.
   Mergînd la pas, căuta în grabă o poartă verde în fața căreia se aflau niște trandafiri roșii, ce cădeau pe gardul argintiu. Această poartă el numea - ,,Poarta dragostei și speranței” , fiindcă aicea și-a găsit jumătatea inimii pierdute și aicea își aștepta iubita în clipele de noapte cînd se priveau unul pe altul în lumina lunei posomorîte, unde își auzeau bătaia a două inimii, care sub cerul înstelat formau un singur sunet...
    Însă cînd a văzut că desupra unei petale de trandafir atîrna zăvorul a tresărit de parcă s-a sculat dintr-un somn buimatic. Închise ochii, cu speranța că cînd îi v-a deschide acel zăvor ruginit nu v-a mai fi... deschise ochii  încet de parcă nu dorea să se trezească din întunericul minții...totuși zăvorul era... ,,Înseamnă că totuși a plecat...am întîrziat ”.

Fără să conșteintizeze, s-a aruncat cu pași gigantici spre strada principală de unde putea pleca spre gara de tren, ce se afla chiar la marginea satului. Alergînd vreo cîteva minute, ce i s-au părut doar o clipă, se pomenise pe platforma gării, unde căuta cu ochii flămînzi chipul ei printre pasagerii ce urcau grăbiți în tren. Ușile se închise, locomotivul porni spre calea sa ferată, lăsînd în urmă doar un nor de fum...
,,Tîrziu, prea tîrziu...a plecat”. A rămas în tăcere, nici chiar haosul din gară nu l-a putut înghite în gălăgia sa. Privea în urma trenului, de parcă avea șansa de a se întoarce, de a se opri, și de a-și întoarce iubita sa pentru ai zice acele cuvinte ce-i mistuia inima într-o flacără chinuitoare.
    A simțit o căldură pe umărul său, cineva îl atinse din întîmplare, crezînd că e un călător grăbit nu s-a întors, însă acea căldură creștea și se răspîndea în tot corpul său amorțit. Nu înțelese această simțire, o fi vreo imaginație sau o agonie a trupului său, sau un fior din trecut ce a uitat să dispară. Totuși a hotărît să se întoarcă de a-și privi plăsmuirea sa...era ea, chiar chipul ei, cu un zîmbet neîncrezut s-a apropiat de el pentru a-i atinge mîinile lui reci. N-a zis nici un cuvînt ci doar la îmbrățișat și i-a șoptit ceva la ureche. Nedumerit, a crezut că deja visează, că acea stare de disperare la înecat într-un vis real. Cu o neîncredere și cu mii de îndoieli a întrebat-o:
 - Ești reală?
Ea la privit cu o plăcere uimitoare și sărutîndu-l adînc, i-a răspuns:
 - Oare o iluzie poate fi atît de reală ca acest sărut?
 A îmbrățișat-o și mai tare pentru a-și potoli îndoielile. Cînd privirile lor s-au întîlnit țintă, a înțeles că o iubea mai mult decît își imagina. În acel moment mesajul inimii sale a izbucnit într-un gînd și sărutîndui urechea ei albă, i-a rostit:

 - Te Iubesc...

    În apusul zilei obosite, se văd în îndepărtare acele suflete îndrăgostite. Totul se strecoară în gura întunericului satului, numai acele două puncte din calea umbrei nu se lasă cucerite, totuși în acea lumină argintie a reginei nopții chiar și îngerii se contopesc în întuneric.

Iarna

Un zgomot aspru, o albeață aprinsă, o pustietate rece, nenumărate puncte cristaline pierdute-n neant, cu o liniște haotică - Sosirea Iernii.

A căzut de sus un fulg

Pe fruntea ta fierbinte
S-a topit îndată-n apă
Și a căzut pe obrazul rece
Apoi pe acele buze roșii,
A dispărut în sărutare.

E caldă iarna lîngă tine
Cînd cu ochii mă încălzești,
Cînd mă atingi cu mîna rece
Pe pieptul meu înflăcărat
Și cu zîmbetul de vară
Îmi topești tu iarna mea.

În pădurea argintie
De zăpadă și de lună
Se pierd în umbră două chipuri
Printre brazii amorțiți,
Și-n tăcerea cea adîncă
Se privesc în sărutări
Cu mii de fulgi deasupra lor
Sub a cerului mătasă...

Lîngă geamul înghețat
Privesc spre neantul înălbit,
Prin puncte albe din văzduh
Eu creez a noastră viață
Din gînd, prin vis întruchipat
Și de timp din nou uitat...

Sunt un fulg din iarna albă
De ger și vînt suflat mereu
Ce caută să zboare în sus
Să privească infinitul,
Dar e supus să cadă-n jos
Spre a acoperi pămîntul gol
Cu a sa formă cristalină...
Și în liniștea căderii
Se topește nevăzut.

Căutare

Mereu sunt în căutarea nenumăratelor visuri, idei, taine și plăceri, totul numai pentru a mă regăsi pe mine...

Am rostit un nume în șoaptă
Ca să umple spațiul gol
Dar s-a cufundat în zgomot,
În gînd, în sunet și în culori.

Am scris atuncea pe o foaie
Un cuvînt din gîndul gol
Însă vîntul prin fereastră,
A suflat în foc hîrtia.

Am creat din gînd – plăceri
Prin formă, sunet și idei
Dar vocea din adîncul meu,
Le-a înecat în amintirii.

Am distrus cu fapte – gînduri
M-am închis în neuitare
Să privesc, să aud, să simt,
Să înving prin nesimțire.

Am privit cu disperare
Spre visul cela de înapoi
Să mai cred că este o șansă,
De a înțelege cine-s eu
Și că totul e o clipă,
Tăinuit în timpul meu.

M-am căutat pe sine în lume,
În vorbe, oameni și păreri
Am jucat în a ei lege,
În sistemul de valori.

Însă acuma prin tăcere
M-am regăsit în altul eu
Cel al artei și al iubirii,
Cel al visului tărîm...

Licărire

Zgomotul ploii de afară îl adormea, flacăra din cuptor îl înlănțuiea în vraja căldurii, iar noaptea îl acoperea cu umbra sa tremurătoare. Clipele zilei i s-au părut o veșnicie, mereu în așteptarea acelui răspuns, acelei alinări sufletești, totuși nu dorea să cadă pradă disperării. A luat capătul foii și începea să-și arunce gîndurile în cuvinte ca mai apoi să le aranjeze în versuri. Umbra mantiei îi acoperea fața sa palidă și uscată, numai ochii sclipeau în lumina oarbă a camerei. Părea că plutea în văzduhul nopții, în acea liniște mortală…doar sunetul monoton al inimii îl mai ținea treaz. Privea îngîndurat la mii de scînteii din cuptorul înflăcărat ce dispăreau îndată în întuneric după desprinderea lor de făcliile focului.
Nu dorea ca lumina dimineții să-l trezească din această amorțeală visătoare. Plăcerea libertății imaginare îl îneca în universul gînduriilor haotice a cugetului său, unde forma, sunetul,viteza și timpul nu există, numai liniștea și starea de unicitate ce se pierd în visul vieții lui.
A tresărit, de parcă groaza unei terori îi trezise simțurile firești, deschise ochii și căuta sursa acestui zgomot, privi la ușa camerei ce se deschidea de o mînă tremurătoare. Îndată camera s-a înecat în lumină, la intrare a zărit chipul ei ce părea o fantomă a dimineții în acele haine albe. Cu un pas ușor a pășit spre el și cu un glas gingaș i-a rostit:
- Trezește-te...

Tăcerea

Stau mut în cercul vieții
Cu gîndul gol în minte,
Aștept ceva din mine
Să izbucnească-n glas.

Dar nimica nu se schimbă,
Cum am fost așa și sunt
Un punct din Cercul cela
Un Nimic ce pare Tot,
Care caută o punte
Spre sinele nemărginit...

Mă privesc parcă din urmă
Și mă văd că sunt un gol,
Care înghite fără seamă
Acele puncte de lumină,
Ce reflectă-n a lor formă
Universul fără margini
Înlănțuit în cugetări...

Fug din haosul vorbirii
Ce mă îneacă prin cuvinte
Și mă face să ghicesc
Care-i vocea din tăcere,
De-mi șoptește printr-un sunet
Numele pierdut în glasuri
Din adîncul sinelui...

Tac din nou și în Tăcere
Cad în linștea gîndirii
Ca să uit de mine însumi
Să găsesc acea plăcere...
Să înțeleg că e un vis
Acea imagine reală
Ce numesc eu Viață, care
Este doar o amintire
Ce se prierde în uitare...

Toamna

Ce frumoasă-i Toamna...cu ale sale daruri vii, ce ne oferă nenumărate posibilități de a ne privi prin vraja aurie a naturii tomnatice și de a admira neîncetat frumuseția ei melancolică...

Cad frunzele pe piatra rece

De pe ramuri amorțite,
Ca și gîndurile vieții
Ce se pierd în amintiri.

În răcoarea dimineți,
Vîntul suflă printre crengi,
Dezgolind cîte o frunză
Haina galbenă a Toamnei,
Ca și chipul meu tomnatic
E golit de suferinți.

Lumea pare aurie,
Cu vraja toamnei tîrzii,
Dar e rece și uscată
Pentru sufletul meu gol.

Picăturile de ploaie,
Se preling pe geamul rece...
De ce plîngi Regina Toamnă?
De ce ești așa de tristă?
Ție totul îți aparține,
Fiecare ți se închină
Chiar și Zeii te slăvesc!

Plînge Toamna în tăcere,
Murmură prin zvonul rece,
Prin mii copaci, ea îmi șoptește:
,, A fi singur e o artă
Ce-ai ales de la început,
Este prețul pentru care
Tu regreți că l-ai plătit...”

În amurg privesc în cale
Cu un zîmbet amorțit,
Cum cad frunzele de toamnă
Pe gîndul meu senin,
Prin lacrimi de ploaie
Suflate de vînt...

DIONIS

Această poezie o dedic prietenului vieții mele - Dionis Vasile Ceban, care mereu împreună am descoperit și continuăm să descoperim această lume stranie...

Fiecare în lumea aceasta
Are parte de prieteni,
Însă pe o viață întreagă
Numai unul e fidel.

Încă din copilărie,
Unde viața se începe,
L-am găsit pe acel prieten
Cu un nume mitic – Dionis.

N-am știut că împreună
Noi vom trece aventuri
Și privind în urma noastră,
Noi vom rîde neîncetat.

Să încerc în amănunte,
Să-l descriu pe Dionis?
Nici chiar într-o veșnicie,
Nu voi reuși s-o fac...

Are un chip frumos și fraged
Cu un spirit de român,
Cu o privire îngîndurată
Și cu un zîmbet de satir.

Mintea lui cugetătoare
Naște în gînd diverse taine,
Ce prin logica vorbirii,
Le explică structurat.

Cînd sunt prins adesea-n mreje,
Înlănțuit în disperări,
Dionis cu a sa artă
Din nou mă face să zîmbesc.

Cu o privire nepătrunsă,
De culoare albăstrie,
Stă în mijlocul tăcerii
Și așteaptă un răspuns.

Părul lui poleit cu aur
În lumină se aprinde
Ce reflectă în întuneric,
Acel destin pierdut prin veacuri...

E chinuit mereu de setea
De a iubi acele fete,
Care nici măcar pe-o clipă
Nu îl lasă liniștit.

Este demn de al său nume,
De strămoșii daci viteji,
Înflăcărat și gata în luptă
Pentru neamul Românesc!

Fii deci mîndru Dionise!
Că prieten te numești,
Printre frați cu același sînge,
Printre Noi, ai tăi prieteni.

Îți mulțumesc întodeauna,
Că în viața aceasta împreună
Am împărțit noi aventuri
Și ne-am numit demult prieteni.

Ești Sărmanul Dionis,
Ce din gîndul tău se naște
Universul de minuni
Ce-ți făurești în Lemnul Vieții...

Despair

Această poezie reflectă o luptă de ideii cu mine însumi, o depresie contradictorie unde-i alteia. Acestă stare mereu mă însoțește cînd cad pradă descurajării...

In the time of sorrow,
In the day of pain,
When my mind is empty of forgotten thoughts,
The Rage come out, from the deepest place of heart,
Where the sin and wish are born,
By desire of human kind.

Where is shelter? Where is peace?
With Hope and Faith I live again,
Like piece of light I am still alive,
Always fighting, without rest?
Why my Soul is so weak?
Is the Light the only power
To be reborn to other life?

If the Shadow is safty way,
And the Light is my pain,
I will follow entire way
To be a part with me again,
To taste the Truth, to know the Right,
To face my fear in the Dark...

There is no Hope for Me,
The place is hidden from my sight,
The place of Grace and Peace.
Shadow become my light,
Who cover the thoughts of Mind
I become the part of time,
Uncontrolled, without mercy.

In dreams I see the Truth,
The words are my shelter
And the silence of my Heart,
Is disturbed, by this fear – Life.

Liniștea

   Ce-i liniștea pentru mine? Nu am ca scop să-i dau o definiție generală, dar să pătrund în adîncurile ei. Liniștea nu-i lipsa sunetului, cînd spațiul împrejurul meu e gol, lipsit de orice zgomot, dar cînd sufletul este în armonie cu corpul. Acest balans dintre materie și antimaterie sau corpul fizic și cel astral determină liniștea sufletului.

   Cînd adorm liniștea se construiește din semnale alcătuite din pulsuri fizice, treptat contopindu-se cu imaginile haotice a minții. Culoarea și sunetul pune baza altei dimensiuni unde timpul, viteza, mărimea, masa nu mai există. Acest proces de trecere constituie liniștea universală a eului personal. Niciodată nu m-am aflat în liniștea spirituală la nivel conștient, poate între conștiență și subconștiență, unde o parte a minții mele sau un gînd plutește în corpul fizic, oferind capacitatea de a menține liniștea într-un colț a memoriei mele.

   În ultimul timp sunt flămînd de liniște, nu în sens de izolare, refugiu dar după acea stare unde gîndurile generează cunoștințele tulburate, neclare a cele mai profunde locuri secrete a cugetului meu.
Poate acesta este numai o caracteristică a liniștei, nu liniștea însăși. Eu văd doar vîrful muntelui, nu muntele întreg, deoarece universul meu informativ nu e capabil să cuprindă acea parte a existenței care este ascunsă, tăinuită în lumea viselor. Cînd plutesc deasupra gîndurilor firești, cînd gîndesc în sunete și culori, atunci e LINIȘTEA, însă această experiență durează numai un vis...

AȘTEPTAREA

Această poezie este adresată ființei celei mai dragi și celei mai scumpe care mi-a dezvăluit lumea iubirii și a amorului... Care ma făcut să cad pradă în mîinele dragostei...dar numai pe o clipă, după care căile noastre nu s-au mai intersectat...

La miezul nopții, în tăcere
Mă gîndesc numai la tine
În amurgul dimineții,
Eu aștept ziua de mîine.

Ne desparte numai timpul,
Cu ale sale clipe lungi
Ce ne face să visăm
Acel moment, acea întîlnire…

Somnul dulce nu mă prinde
În ale sale pînze lungi,
Nici chiar lipsa de putere
Nu mă poate doborî.

Vraja dragostei mă poartă,
Prin valurile de plăceri,
Mă îneacă în suferințe
Și mă face să aștept.

O! Fată cu părul de noapte !
Cu mii de stele în ochii tăi,
Te privesc în așteptare
Și te rog să fii a mea…

Nu port în mine nici o vină,
Că te-am iubit de la început
Și că clipa fără tine,
N-are nici un înțeles…

N-am știut că în viața aceasta
Pot să mă trezesc în vis
Și privind la tine în față,
Să mă simt ca-n paradis.

Fii a mea măcar o clipă,
Ca s-o întind la infinit
Și mereu să fii cu mine
Măcar pe o veșnicie…

Vis real

Oare Visele sunt niște plăsmuirii și atît? Niște imagini abstracte ce reflectă realitatea întortocheată? Poate și sunt...
Mi-am amintit un Vis, și am încercat de al descrie într-o mică poezie...un vis real...o realitate a visului...

Te privesc adesea în gînd,
Cu ochi flămînzi de frumusețe,
Îți ating cu palma rece,
Gîtul gol, alb și dulce...

În culoriile de Vis,
Chipul tău dispare,
Ca o flacără de foc
Ce se stinge în întuneric...
Și rămîn doar amintiri,
Ce-mi frămîntă cugetul.

Să fi fost numai un Vis?
M-aș trezi în orice clipă,
Regretînd că ești un gînd...

Dar te-am atins de multe ori,
Fără ca să mă trezesc.
Deci nu ești o plăsmuire,
Sau o fantomă a frumuseții
Dintr-un vis Inexistent...
Ești Reală! Lîngă mine!
Și mereu v-a fi așa...

Steaua Vieții

Nu sunt unicul care mă întreab pe sine însumi care-i esența mea în această lume stranie. Am încercat să expun aceste întrebări sub formă de poezie...

Cînd cu noaptea apare Luna
Și cu Luna, Stelele
Într-o clipă cad pe gînduri,
Meditînd la sensul vieții.

Ce e viața mea de azi,
Care mîine nu mai este,
O iluzie firească?
Sau un vis netălmăcit?

Întrebări fără răspunsuri,
Fapte fără de folos,
Gînduri goale străpunge mintea,
Fără nici un înțeles.

O idee naște alta,
O scînteie - o lumină,
Însă viața trecătoare,
Naște moartea îngrozitoare.

Să trăiești o viață întreagă,
Să înveți și să cunoști,
Că nimica n-are margini,
Totuși are un sfîrșit.

Și plutind în umbra Nopții,
Cugetînd în întuneric –
,, Viața-i tot ce există,
Restul îi pulbere și gînd ”.

Se sfîrșește totul cu Moartea?
Sau e un început al vieții?
O pagină din carte?
Sau o punte a eternității?

Ce-i viața pentru mine?
Un miraj plin de nevoi.
Cînd sunt viu mă însoțește,
Cînd sunt mort mă părăsește!

Tare mult să știu aș vrea,
Unde este viața mea?
Și aș vrea acum să știu,
Unde mîine am să fiu?

Totul pleacă și apare,
Este totul trecător,
Sunt o Stea din Carul Mare,
Care mîine v-a dispare...

Cine ești tu?

Ce minunat că avem în această lume fete frumoase și gingașe, care fără de ele nu am putea exista. Această poezie o dedic genului Femenin care întodeauna a fost și v-a fi o taină pentru mine...

Cine ești tu, o minune?

O! Fată cu chip de înger!
Ai cazut din armonie,
Pentru inima mea goală,
Ca s-o umpli cu a ta lumină!
Să zîmbesc din nou cu tine.

Am crezut că ești un vis,
Ce-a uitat să se trezească
În lumina dimineții...
Dar cînd m-ai atins pe frunte,
Cu ale tale buze reci,
Am simțit din nou în mine,
Acel Fior, acea Plăcere...

Vocea  ta ce dulce sună,
Mă doboară în plăcere,
Ochii tăi ca două stele,
Mă privesc prin amintiri,
Cînd doresc să uit de tine...

Un rîs de-al tău Ispititor,
O privire neînsemnată...
Oh! De ce?
De ce anume tu
Mă înnebunești cu a Ta privire?

Am crezut că voi cunoaște,
Taina ta ce-o porți în tine,
Ce se ascunde în privire,
În glas, pe buze și în gînd...

Dar acuma înțeleg,
Că nu pot să te cunosc,
Să-ți ating misterul vieții.
Ai Fost și Ești tu pentru mine,
O Enigmă și atît!

Gîndul

Alerg spre ziua scurtă,

Cu gîndul dulce ascuns,

În față mii de chipuri

Pierdute-n pînza vieții.

În adîncul acestei gropi,

Privesc la Negrul Paradis,

Cu un zîmbet de ură în vis,

Cu o flacără ce s-a stins.

Pasul din trecut mă ține,

Mă leagă de al său stăpîn,

Parcă sunt în viață,

Dar totuși un nebun...

Oh, gîndul meu din golul veșnic!

Tu mă porți prin cunoștințe,

Clipa aceasta îmi dăruiește,

Plăcerea de a te cunoaște.

De a privi cu ochii orbi,

Spre lumina ta eternă.

Am văzut și eu minunea,

Ce se naște din nimic,

Transformînd din disperare

Și prin frica de cuvinte,

Chipul meu de mai înainte,

Care veșnic îmi șoptește:

,, Regăsește-te pe Tine! ”.

The Cage

Care este frica mea?... Des îmi puneam această întrebare cînd în liniștea zilei, gînduriile nestăpînite îmi cucereau cugetul. Totuși dintr-un șir de răspunsuri am ales frica de închisoare, nu în sens de arestare sau pedeapsă, dar de izolarea totală a vieții. Aflat într-o celulă îngustă, fără lumină și fără ieșire, unde lumea mea constituie patru pereți, cu o gaură mică prin care trece o rază oarbă de lumină și o pustietate de gînduri, ce necontenit izbucnesc în mintea înlănțuită.

Cu timpul această încăpere devine universul meu existențial, refugiul, plăcerea, viața și locuința suferințelor spirituale...În fiecare clipă să auzi căderea grea a picăturilor de umezeală, care din ce în ce răsună mai tare în mintea tulburată. Începi să vorbești cu tine însuți, creîndu-ți un labirint de întrebări fără răspunsuri, ce mereu caută ieșire prin prisma acceptări acestora. Ucizi timpul cu speranțe deșarte ce par atît de reale, dar în sfirșit înțelegi...doar niște visuri priedute-n suflet.

Ore întregi să-ți auzi proprile voci lăuntrice, să vezi numai pereți goi și negri care îți îngustează spațiul de fiecare dată cînd te gîndești la libertate. Iar bătaia inimi îți distruge liniștea moartă a camerei. Izolîndu-te de lume, te pierzi în întunericul imaginației, începi să confuzi ficțiunea cu realitatea, negînd prezentul prin acceptarea viitorului ireal.

Clipele devin o veșnicie, momentele vieți perecedente dispar în valurile uitări, ca niște stele care în urma căderi lor lasă o scînteie de lumină. Pentru a-ți alunga proprile gînduri, începi să numeri fiecare mișcare a corpului tău, fiecare piatră clădită, orice linie sau punct de pe pereți îți sustrage atenția, devii un tot întreg cu acest spațiu limitat. Timpul îți mistuie tinerețea, te face dușman cu tine însuți creîndu-ți un ,,eu” iluzoric prin care îți accepți slăbiciunea, justificînd-o prin superioritatea acestuia.

Frica devine o plăcere care naște gîndul morții în golul inimii ce pare atît de dulce...și în sfîrșit moartea- o eliberare fizică de închisoarea vieții.

Cred că este frica mea psihologică care ca și orice frică are o cauză, un motiv ce se ascunde în întunericul amintirilor....

Plecare

Cînd privesc în urma oricări plecări, înțeleg că acesta e momentul cînd te desparți pe un timp sau pentru totdeauna de acele împrejurări firești, care pe parcurs vieții îmi crează atitudini noi în comportamentul și modul meu de gîndire. Chiar și dacă nu observ aceste schimbări neînsemnate, ele totuși se manifestă în gîndirea mea zilnică.

A rămas numai o clipă,

Să mă simt ca-n paradis,

Să privesc a mea plecare,

Cu amintirile de atunci,

Să mai cred că stau aicea,

Chiar și dacă nu mai sunt.

Cînd privesc spre ceasul cela,

Care bate monoton,

Atîrnat pe piatra albă,

În odaie, pe perete,

Simt că s-a sfîrșit prezentul,

Pentru viața de aici,

Și că mîine în plăcere,

Voi uita de acest pămînt.

Am visat destul aicea,

Și am plutit de multe ori,

Transformînd din gol- Cuvîntul,

Pe o față de papir,

Ce privește întodeauna

Spre fața celuia de sus.

Acum aicea am căzut,

În trupul vechi am fost găsit,

Osîndit, zdrobit și gol...

De umbra gândurilor de înapoi.

Să înjur? Să strig?, nu pot

Am ales deacum eu tot,

Cînd zăceam în neștiință,

Cînd credeam că tot e un vis...

A rămas numai o clipă,

Numai una și atît,

S-o trăiesc ca prima dată,

Fără ceasul monoton,

De parcă timpul nu există,

În momentul de acum...

She

Această poezie doresc să o dedic femeiei- o altă enigmă a vieții mele. Cînd mă gîndesc la ea...cînd o privesc...cînd o simt...aproape că înebunesc...:

SHE

How perfect is your Body,

Light, like a Feather

That blew in my hands...

The touch of your Fingers,

Brings warm to my Heart.

The sound of your Voice,

Is music for my Soul.

You hair is burning gold,

In your eyes I see the Stars,

In their Light your secret lie.

No perfect words for your Beauty,

No Peace can I find,

Until our next meet,

When We become-

THE PEACE OF LIGHT...

Eul

Des am căzut pradă disperări și în cele mai dese cazuri mă dobora, dar totuși simțind că pierd lupta cu mine însumi am gasit acea speranță ce ridică sufletul la poziția sa inițială. Gînduriile deveniau suferință, iar suferința a cedat locul CUVÎNTULUI. Această poezie oglindește dualitatea stărilor mele sufletești:

Cînd timpul își coboară,

Lanțurile morți,

Iar glasul cel demonic,

Acoperă speranța,

Stau pe gîndul rece,

A visului ce-mi trece,

Prin somnul fals al vieți.

Dulce-i liniștea de noapte,

Cînd pereții îmi șoptesc,

Cuvintele din spațiul negru,

A sufletului în mine-ascuns.

Iar pe urmă, în tăcere,

Lacrimile- Blestemul Vieți,

Vor cădea pe obrazul rece,

Spălînd cu sarea tristeții,

Pielea mea albă a feței.

Voi striga atunci în șoaptă,

Frazele din golul mare,

Ce durerile firești,

Par să mi le omoare:

,,Merită să lupți aicea!

Pentru bunul cel puțin

Și să suferi biruința,

Printre cei ce s-au trezit,

Ce mergeau tot înainte,

Spre al vieți infinit...”

Cînd cu raza dimineți,

Voi privi spre cerul alb

Și speranța mea v-a crește,

Ca o flacără de foc,

Ce mereu aprinde-n mine

Și în suflete pierdute -

Focul vieți de mai înainte

Ce din gîndul veșniciei

A creat din gol- Cuvîntul...

De ce am grabit

Răscolind trecutul vieți mele, am găsit nenumărate clipe ce au trecut prin mine fără a conștintiza importanța lor. Dorind de a reînvia din nou aceste momente, am compus această poezie pentru alinarea timpului ce s-a strecurat foarte rapid fără ai prețui posibilitatea de a-mi trăi clipa...

De ce am grăbit eu anii,

Ai vieți dulce clipe?

Privind numai înainte,

Cedînd fără regret...

De ce am grăbit eu ore,

La lecțiile de școală?

Dorind să fug acasă,

Să uit de restul zilei...

De ce am grăbit eu zile,

Ai copilăriei aventuri?

Acum doar numai gînduri,

Din vechile amintiri...

De ce am grăbit minute,

Cînd vocea mea din suflet,

Șoptind mereu în glasuri,

De timpul trecător?...

De ce am grăbit eu clipe,

Cînd vraja pînzei albe,

Mă ridica pe vîrfuri,

În brațele iubirii?...

De ce am grăbit eu totul,

Acum cînd e tîrziu?

Doresc să schimb trecutul,

Să merg din nou înapoi...

De ce grăbesc acuma,

Visul meu cel dulce?

De parcă am o șansă,

Să încep de la început...

Voi grăbi întruna,

Totul fără rost!

Cred că-i cursa vremii,

Ce n-o mai schimb nici eu...

Souls from Heaven

When the sky was silver
And the stars bright,
We fell from Heaven-
Souls of Eternal Light!

With the sorrow and sadness,
We walked in the shade,
The Grace was forgotten,
The Heaven is Lost…

The Wings of Light?!
Now - Curse of Time!
The Crown of Beauty?
And Eternal Life?

No more then a memory,
In Our Mortal Mind…
But once were blessed,
With the Image of Gods!

The thoughts of hate in Our Deeds!
The feel of shame in Our Hearts!
So We taste the thirst for Blood…
The Pain…, the Fear…,
And the Face of Death…

Every day We Rise again,
With the Hope to be the End,
But in vain Our Faith!
For enslaved We are by Time,
In it’s hand- The Past, the Future and Now…

In Dreams of Night,
The Blink of moment in Our Eyes,
The Place of Freedom and Light,
The Way to Pure Love…

An wicked thought…
Then Fall… and Now,
The Wish to Die,
Is always in Our Minds!

The Words of Wisdom,
Whisper often from the Sky:
,,It is Time! It is Time!
To come back to Light!. ‘’

The Giant

His eyes are red like burning fire

With the rage of many beasts.
His wrath can not be stopped,
His vengeance has no mercy.
In the night he is a Ghost,
In the day a Warlord.

Living curse for enemy,
But for me - The Shield of Gods!
Who defends my soul,
With his mighty arms.

In His hands the Deadly Blades,
And the fate of all,
The sharp light of their strike,
Destroy the foes of war.

Who can stay in His way?!
And who is worth to challenge Him?
No one! No one can escape,
From the death of Giant!

His Chest like a Dragon Scale
Protects from deadly strikes,
His ancient Helm of Giants
Bring fear in braves hearts.
The earth tremble! The mountain shake!
The Heaven coming!
When His voice cry for help!.

No mortal tongue can tell,
All the deeds of Mighty One,
The Book of Time is open now,
For The GIANT-
To become alive!

Speranța

   Înteresant să observi lumea din alt unghi de vedere, să o urmărești dintr-o poziție mai înaltă. Zi de zi privesc prin geamul autobuzului, cînd acesta mă duce la lucru. Văd o mulțime de oameni, care la fel ca și mine pleacă în aceeași direcție, știind foarte bine locul și ora exactă de sosire. Pe fețele lor poți citi diverse sentimente ca ură, dezamăgire, fericire, iubire ș.a. Le observ toate acestea după privirea ochilor, asemenea unor oglinzi ce reflectă lumina sufletului ascuns.

    Însă indiferent de starea lor emoțională sau sufletească, fiecare privire reflectă întodeauna- Speranță. Acea speranță ce generează aceste presoane să se scoale și să plece la serviciu și de acolo înapoi acasă, unde pe o clipă sunt liberi de munca zilnică a vieți.

   Nimeni nu poate să distrugă speranța altora, ei pot doar să creeze o iluzie unei speranțe pierdute. Dacă n-ar exista speranța, demult ar dispărea lumea aceasta. Fiecare e în căutarea aceste-i lumini dorite, însă nu toți o găsesc, deoarece se las amăgiți de iluzia speranței pierdute. Adevărat ce spun filozofii: ”Fiecare zi e o înțelepciune, ce se ascunde după măștile teatrale a vieți.”

   E tragic că mulți își pierd speranța. Ochii lor reflectă numai disperare și dezamăgire. Odată căzuți în întunericul suferințelor, ei nu mai găsesc pacea lăuntrică. Chiar dacă încearcă să distrugă lanțurile indiferenței, nu o reușesc, deoarece ideea eliberări este cauzată de frică și durere, dar nu de voința proprie de eliberare.

   Nu-ți pierde speranța niciodată, căci în ochii tăi lumea v-a părea pustie și sumbră, iar dragostea rece și dureroasă. Mereu te vei ascunde de umbra trecutului, vei privi viitorul cu indiferență, iar prezentul- o joacă de gînduri cu fapte deșarte...

O iubesc...

Stătea ore întregi pe un colț de pat și neîncetat repeta numele ei. Nu știa dacă o iubește cu adevărat. Pot niște valuri de sentimente să caracterizeze dragostea sinceră?. Desigur că da! Însă el nu putea observa vraja iubiri.

Poate îi plăcea de modul ei de a vorbi, de culoarea aurie a părului sau de fața ei de copilă, ce perceptă cu o atenție curioasă lumea din jurul ei. Rostirea numelui ei, îi genera într-o clipă toate cuvintele ei, spuse ca de obicei cu un ton melodios. Cu adevărat le rostise lui?! Poate că totul a fost doar o iluzie și atît?! Sau poate el auzea ceia ce dorea să audă de pe buzele ei?! Acele cuvinte ce se oglindeau în mintea lui?... Dar totuși, cuvintele acestea i-au străpuns cugetul.

Parcă s-ar fi născut din gîndul ei, creat pentru a se gîndi la ea și trăind numai din zîmbetul ei.

Nu ura această stare deloc, dimpotrivă, era curios să descopere originea acestor sentimente nestăpînite, ce provocau un haos în mintea lui.

Se linștea doar cu gîndul că îi v-a scrie încă o dată aceste cuvinte, ca o dovadă că clipa aceia n-a fost plăsmuită de el.

”Ah, ce fricos am fost...n-am îndrăznit măcar să-i ating degetele ei subțiri și reci, ce tremurau în răcoarea zilei de apus... Oh, privirea ei mă orbea, cînd dorea să-mi ghicească gînduriile... însă eu nefiind în stare să-i răspund cu aceeași privire, îmi schimbase examinarea la buzele ei, ce le mușca de fiecare dată cînd aștepta un răspuns sau o părere de la mine...”

” Gata! Ajunge! O să-mi pierd mințile dacă mă voi gîndi întodeauna la ea!”

Sculîndu-se din pat, a început să meargă dintr-un colț al camerei pînă la altul, parcă căuta ceva cu ce să-și potolească dorința năvalnică de a o vedea din nou.

În sfîrșit a mers spre masa lui de lucru, a luat în mâini cartea sa preferată și a început s-o citească, parcă fiind intrigat de conținutul ei. Însă această încercare de a-și ignora proprile sentimente, a eșuat.

Deschise cartea în locul unde se povestea despre prima întalnire a lui Beren cu Lúthien în pădurea Doriath-ului. Un pasaj de dragoste din cartea ”Silmarillion” scrisă de Tolkien. Înebunea și mai tare, aceste pagini l-au făcut să regrete de tăcerea lui emoționată, înainte de a se despărți de ea. Închise cartea cu disperare și o arunca-se într-o grămadă de caiete întredeschise...

Și-a întros privirea în partea dreaptă și urmărea îngîndurat prin geamul camerei niște chipuri neclare, ce se pierdeau în frunzele copacilor de plopi. ”Poate își bate joc de mine? Probabil știe că îmi este dragă de ea și încearcă să mă supună prin vrajele cuvintelor dulci...Ah, dacă aș putea privi în ochii ei, cred că îi descopeream intențiile...”

Își schimbase privirea spre cerul albastru ce îneca pămîntul în lumină. ”Înteresant, ea se gîndește acum la mine?...La fel simte aceste sentimente încîlcite? Sau nici nu-i pasă de mine?!

Cred că își petrece orele zilei ca de obicei, fără ca să-i dea vreo semnificație deosebită întîlniri noastre de ieri... Poate acele cuvinte spuse de ea le-a rostit și altora?!! nu sunt unicul care a căzut pradă acestor vrăji?!...”

Așezîndu-se în fotoliul de lîngă fereastră, închise ochii și parcă se cufunda în valuriile gîndurilor de somn.

Inima-i bătea monoton, respirația rară îi mișca pieptul ușor, mîinele nemișcate atîrnau la pămînt și în liniștea viselor de noapte, buzele lui uscate de respirația fierbinte au rostit cu un zîmbet scurt și încrezut:

-O Iubesc!...