FerLuci

Autocritică, autocaracterizare, autodescriere, autoexplorare, auto...





Te strigă gîndul din sinele tău

Te cheamă să te cunoști pe tine
De ce n-a auzi? De ce ignori?
Crezi că vei fi mereu în pace?

Ești orbit de plăcerea naivă
Te consumă neîncetat,
Tu respingi această lume
Crezi că vei scăpa de tine?

Nu privi la tine în lacrimi
Sau cu disperarea dulce,
E un venin al minții tale
Ce prin  gînduri te distruge.

Te urăști pe tine în viață?
Nu te poți nega că știi
Ești un întreg din totul,
În lumea aceasta divizată.

Nu ești o reflecție a societății

Sau o imagine neclară
Să te crezi neînsemnat
Cînd ești unic și măreț.

Te privești ca printr-un vis
Tulburat de viitorul tău,
Să mai schimbi ceva în el
Cu ale tale fapte goale.

Ai căzut într-o trezire
Din a sinelui voință
Ce prin zîmbetul ascuns
Te ridică spre neființă...

Prin a lumii chipuri triste
Tu te cauți printre alții
Să te ascunzi în a lor fapte?
Sub aceste măști străine?

Cine poate să-ți răspundă?
Cine oare te înțelege?
Te cunoaște cineva?
Numai Tu te știi mereu...

Ai căzut într-o uitare?
Ca să-ți ascunzi trecutul?
Într-o umbră a durerii?
Ca să uiți de acea iubire?

Cauți Tu acel răspuns?!
În inima ta înflăcărată?
În adîncul sufletului pur?
Sau în mintea cea neînțeleasă?

De ce taci cînd te întreabă
Acele voci din alte chipuri
Ce din spațiu tău negru
Te privesc cu întrebări?

,,Tac că doar numai prin Tăcere
 Prin acestă linişte uitată,
E spaţiul în care încerc
De a mă regăsi pe Mine...”