Revelații

 O parte din mine mă îneacă în sfera necunoscută, dar adevărată. O altă parte înceară să-și mențină statutul standard față de normele societății. Nu e o luptă, fiindcă într-o luptă există un inamic, dușman, ceva opus, contradictoriu sinelui. Nu pot lupta cu un element care constituie prototipul meu întreg. E doar o experiență dualistică, prin care se manifestă înfinitatea într-o dimensiune solidă. Mă arhivez în proprile tărîmuri haotice, prin care ating goliciunea interioară. Devin din ce în ce mai rece, mai străin în acest anfiteatru sintetic. Incapacitatea de a-mi conșteintiza scopul, funcția predestinată mă despică în stări anamnezice. Fug de umbra zilei pentru a căuta ascunsul în lumina nocturnă, prin acele vibrații necondiționate. Amintirile se cufund într-o vălmășeală chinuitoare, totul este înghițit de subconștientul continuu. Mă pierd în timp, în zile nesimțite, nu disting intervalul dintre orele trecute. Procesul așteptării oarbe mă distorsiază în acțiuni și gîndire, fiindcă nu știu de ce sau ce aștept. Evenimentele decurg cu o rapiditate înfiorătoare, dar totuși culmea indiferenței predomină în identitatea mea. Foamea față de nepriceputul ascuns mă consumă neîncetat, nici nu încerc de a stopa acest impuls spontan...

                                    Ani lumină mă desparte
                                              În acest loc străin,
                                              Stau și aștept tăcînd ca noaptea
                                              Și în noapte mă înec adînc...

Eliberarea

Somnul veșnic mă cheamă dulce
În ale sale tărîmuri cunoscute,
Sfîrșitul mă alină-n tăcere
Cu imaginile uitate-n lume,
Cad zburînd spre locul meu dorit
Îngropat în amnezia minții mele.

Nu regret de clipele năzbîtioase
Prin care m-am găsit străin, nebun,
Nici de faptele necunoscute mie
Care m-au îndrumat spre căutare,
Am ajuns – ce am fost și sunt
Punctul cela fără de sfîrșit.

Mulțumirea m-a împăcat cu lumea
Și prin lume pe mine m-am descoperit,
În oameni reflecția mi-am văzut
Și o reflecție pentru ei mereu am fost,
Prelungesc catrenul vieții cu un început
Lăsînd aicea umbra scrisă ca un sfîrșit.

Voi cei ce căutați nepriceputul ascuns!
Nu vă înfiorați de lumina golitoare,
Ea vă înalță deasupra anilor trecuți
Și vă îngroapă-n viitorul fără formă,
Să știți că ați învins deja demult
Cînd ați deschis cunoașterea de sine.

Atingeri

M-ai atins cu a ta mînă rece
Al meu suflet căzut în flăcări
Ce s-a aprins printr-o mișcare,
Printr-o atingere de palme dulci.

Am strîns acele degete subțiri
Ca să le înec în a mea căldură,
Dar ele m-au înecat cumplit
În mii fiori de energii uitate.

Am dorit să-ntind clipa scurtă
Cu doar un minut și atît,
Dar chiar și sute de minute
Nu izbuteau să mă calmeze.

În astă stare de extaz
Am muțit ca o nălucă,
Ce m-a împedicat să-ți spun:
,, Ce plăcut e să te ating!”.

A fost doar o plăsmuire?
A minții mele de bolnav?
De am crezut că zbor în gînduri
Cu ale tale gingașe mișcări...

Frunza

S-a atins o frunză de toamnă pe mine
Șoptindu-mi în vînt o tăcere străină
Și îndată-n aer a zburat nevăzută
Lăsînd din urmă doar mirosul tomnatic.

Scutură toamna ultimile frunze
De a umple spațul în culoarea divină,
Ce doar pe o clipă te face stăpîn
Pe acea frunză atinsă de mine.

Mă întreb pe mine c-o voce de jale
,,De ce ție drag melancolia ușoară?
De cazi cu plăcere în stările goale
Ca apoi cu regret să le îneci în uitare...”

,,De ce zîmbești cînd inima îți plînge?
Cînd clipele îți par atît de străine,
Cu visul de noapte stropit în lumină,
Veșnic supus trezirii sublime.

Totul e straniu, totul e gol
În preajma toamnei fără de flori,
Iar gîndul meu ca frunza cea verde
Demult a căzut uscată de vreme.

Farmecul Clipei

Acest poem este compus împreună cu Alina Tricolici, o combinare a inspirației dualistice. O încercare de a îmbrăca sentimentile comune sub o formă tragică unde totul se reduce la o scenă fantastico-romantică, dar unde pasiunile sunt reale, deduse din experiențile fiecăruia...

Privindu-te des pe tine
Mă cucerești zîmbind,
Cu glasul, cu buze fine,
Sunt c-am adesea rănit.

Visîndu-te în noaptea tîrzie
Ca o fantomă ce pare reală,
Mă trezesc cu lacrimi pe buze
Și cu numele tău în gînd.

O zi fără tine e moarte,
Privesc multe fete trecînd
Dar unica șansă a vieții,
Cu altul o văd mergînd.

Mă înec în al vieții venin,
În speranțe goale, fără simț
Dar totuși cad ca o frunză
În brațele toamnei tîrzii...

Trec lunile ca apa în rîuri,
Eu tot te aștept să vii
Și unica ce-mi rămîne-i speranța,
Al vieții sens să rămîi.

Culorile din spațiu se schimbă
În negru și sumbru închis,
Iar chipul tău cade-n uitare,
În inima care s-a stins.

Rămas-am singur cu mine
Pricep că-n viață-s străin
Și fata iubită din suflet
Acolo și a murit...

Umbra Zilei

Se afla într-un spațiu limitat. Nu că era limitat în mișcare sau loc, dar ceva mai mult, la un nivel emoțional, mental. Privea la cei din jur ca la niște sculpturi ce păreau vitale doar prin mișcările lor necondiționate, în rest erau un simbol al existenței fizice. Nu putea înțelege ce căuta el aicea, de ce se afla într-o ambianță străină, necunoscută și atît de contradictorie cu caracterul și sistemul său conceptual. Ceva îl liniștea aicea, ceva neînțeles, făcîndu-l să-și simtă prezența, propria imagine interioară. Era încă o situație paradoxală prin care se privea ca un străin. Să fi fost numai asta...Cînd interacționa direct cu unele din acele chipuri îmbătătoare credea că își v-a pierde baza rațiunii sale – mintea. Ele păreau o întruchipare a fanteziilor abstracte, o expresie a pasiunilor pure ce nu-și au stabilitatea liniară în această lume atît de solidă pentru un spirit haotic, neorganizat ca el. Le admira numai în viziunile sale spontane, cînd prezența lor devenea mai intensă pentru senzațile lui sensibile. Iar ele nici nu conșteintizau că au înrobit o umbră ascunsă – pe mine.

Vraja Ta

Am căzut într-o gîndire
Ca să uit de chipul tău,
De acei ochi ca două stele
De acele buze amoroase.

Dar ce folos că fug de tine,
De prezența ta divină,
Cînd înțeleg că doar o clipă
E un chin, e o povară.

Pe tărîmul meu de vise
Sunt un rob al vrajei tale,
Mă consumi cu a ta privire
Cu a ta voce de driadă...

Mă trezesc cu un zîmbet dulce
Cînd te visezi că ești cu mine,
Dar cînd doresc să te ating...
Dispari în umbra vieții mele,
În amintirile uitate-n timp...

Ultimul regret

Am părăsit-o fără de a mă uita în urmă, îmi părea că mă voi dizolva dacă mă întorceam. Ne-am despărțit ca doi străini, de parcă nu ne-am cunoscut niciodată. Era vina mea, indiferența mea față de circumstanțele noastre o irita din ce în ce mai tare. Știam că o voi pierde, citeam asta în ochii ei de fiecare dată cînd privea țintă la mine. Totodată în adîncul acestor ochi se ascundea o scîntee de speranță. Anume această generare interioră a spiritului ei o făcea să-mi dea nenumărate șanse. Totuși nu făceam nimica de a mă schimba în fața ei.

Poate că sunt un fricos? Mie frică de responsabilități? Mie frică de ceva nou, de ceva ce nu pot controla, prevede?...
Cîte ori ea mă liniștea cu îmbrățișările sale amoroase, mă adormea cu vocea ei gingașă, dar vorbele ei...mă trezeau din orice disperare, îmi înlăturau orice nesiguranță. Iar sărutul ei de driadă mă învia din limitările asupritoare a acestei lumi. Însă acum sunt zdrobit de prejudecățile interioare, sleit de dorințe și vise iluzorice...Doar cartea mă alină cu mirosul ei de cunoștințe, cu paginile sale îngălbenite de timp. Amintirile mă mai țin încă treaz, îmi potolesc gîndurile diabolice. Mă simt gol, ca un pustiu fără margini ce a uitat mirosul ploii de dimineață. Cad prea des, însă mă ridic cu speranța că mă voi schimba, doar mie frică că următoarea cădere v-a fi prea grea ca să mă ridic...Regret că am pierdut-o, regret că nu am prețuit-o, e tîrziu...prea tîrziu.

Ligamentum

O priveam ca un nebun, printre crengile de aramă
Iar ea se furișa zîmbind, printre frunzele de toamnă.
Rosteam în șoaptă al ei dulce nume de regină,
Iar ea mă îmbrățișa de gît și plîngea cu mine.
O rugam să nu-mi dea drumul, să nu dispar în noapte,
Dar ea mă liniștea domol cu un sărut pe frunte.
O atingeam pe fața rece și tăceam întruna,
Cînd ea privea acele stele ce se stingeau ca gîndul.
Ne cream un vis din lună în ale noastre vorbe dulci
Și ne adînceam într-o uitare, în al nopții legămînt...

Estedel

Printre fețele posomorîte se strecoară nevăzut,
Privind imagini dilatate din trecutul tulburat.
Cu ai săi pași ușori ca vîntul el pășește îngîndurat,
Spre a sa cale în mii de gînduri cufundată neîncetat.

Ochii lui ca roua toamnei au rămas pe veci deschiși,
Ca oglinzile pierdute a vrăjitorilor uciși.
Buzele uscate de vremea fără de sfîrșit,
Cer ca niște fiare – îndrăcitele dorinți.

În mormîntul său pustiu de viața blestemată,
Unde vocele din spații se înec în sînge,
Își cheamă secole la rînd minionii lumii,
Ca din nou să-și devoreze creaturile alese.

Dar ,,cine-i el? Această umbră fără formă?”
În șoapte surde se întreabă cei din jur,
,,E un demon, sclav al nopții” zice unul înstărit
Și își sărută trei ori crucea cu o scurtă rugăciune.

Văzînd că toți îl ocolesc de a nu-i ieși în cale,
S-a oprit în fața lor și le-a rostit c-o voce rece:
,,Sunt pierdut prin mii de stele,
În universul de lumini,
Nu-mi găsesc acea putere
În spațiul viselor mele,
Ce-mi șoptea c-o voce dulce
Acel nume cunoscut...neînțeles de mine.

Tot încerc de a mă găsi prin cărțile străine,
În acele învățături înecate-n minciună
Ce ar trezi din somn spirite flămînde
La adevărul veșnic care-i face liberi...”

L-au străpuns în inima sa fierbinte,
Crezînd că-i ademenște cu vorbe necurate.
Trupul a căzut ca o piatră goală pe pămînt,
Ca lacrimile amare curgea sîngele pe piept
Și s-au închis pe veci ochii obosiți de timp...

Către TINE

Știu cine ești! Știu că te ascunzi mereu în limitarea ta. Îți place să te vezi un nimica, ceva neînsemnat, minuscul. Te privești criticîndu-te, îți negi singur proprile idei, principii, concepții. Știu că nu-ți place dar totuși acoperi și asta sub mantia plăcutului. Te închizi în fiecare zi în cutiile din ce în ce mai mici, crezînd că vei uita de tine. Îți șoptești cuvinte goale pentru a-ți acoperi infinitatea. Da, aceste metode te scapă, îți ajută la umbrirea eului tău, dar numai pe-o perioadă de timp. Odată vei izbucni și atuncea totul ți se v-a face clar. Speri că mîine te vei schimba? Interesant...cum?, tu să te schimbi? Dacă zilnic faci aceleași acțiuni, repetîndu-le în diferite moduri, respectiv vei rămîne constant. Știu că vezi și auzi totul, totuși ești un orb și surd fiindcă nu-ți auzi vocea interioară care strigă neîncetat, nu-ți vezi adevăratul chip mărț, care se înalță mai presus de umbra ta. Mă ocolești prin toate mijloacele posibile, afirmînd repetat că ,,n-am timp” , știind foarte bine că problema e în tine și în atitudinea ta față de timp, iarăși o alinare iluzorică cu care te blochezi. Ție frică de ceia ce poți fi, că anume această stare joasă te face să ignori sursa creației interioare. Știu că cauți ceva, însă nu-ți poți defini această căutare, deoarece vine din nivelurile mai înalte, unde logica își pierde efectivitatea ei. Știu că ai ură pe tot, deacum e bine, fiindcă ura îți v-a trezi dorința de a cunoaște ascunsul, ea îți v-a ajuta să-ți învingi slăbiciunile. Te miri că ura poate fi un mijloc de a te elibera de prejudecățile exterioare? E aceiași flacără a spiritului , numai manifestată într-o fază mai activă.

Dar tu vei spune că ,,totul e încîlcit, e întuneric peste tot, numai forme negre și sunete surde mă înconjoară”. Mă întrebi ce să faci? Aprinde o lumină care îți v-a descoperi ascunsul spațiului tău. Tu vei exclama imediat: ,,Dar dacă n-am cu ce aprinde?”... Întotdeauna se v-a găsi cu ce să-ți aprinzi sufletul! O știi prea bine! Te-am văzut cum cu doar un gînd te-ai ridicat dintre sute de cadavre! Un gînd ți-a alungat dubiile îndelungate, cu doar un gînd îți trăiai tu ziua ce-ți părea fără de sfîrșit, te-a făcut să zîmbești cînd ochii îți vărsară lacrimi...Gîndul – lumina invizibilă care aprinde luminile stinse ale acestei lumi.

Taina

Mii de glasuri în apele sărate
Auzite-n șoapta vîntului pustiu,
Dar ei n-aud în locașurile sfinte
Că casa lor demult e un cimitir.

Ah, au uitat ei vechile istorisiri
Acele table roase cu sîngele divin,
De a-i transforma în bestia străină
Prin legămîntul proprilor prejudecăți.

Au fost orbiți de goalele promisiuni,
De chipuri atrăgătoare, fără compasiuni
Ce prin imagini false i-au furat ce-i mai de preț,
Sufletul – Nucleul fiecărei entități.

Scriu

Scriu...Nu pentru a umple spațiul gol al caietului, nu pentru a arunca cuvinte în vînt, nu pentru un profit anumit, dar scriu pur și simplu de a mă cunoaște pe mine, de a-mi dezvălui capacitățile îngropate prin dorințele și ideile false. Scriu de a primi răspuns la întrebările ce încep să se ivească din ce în ce mai des și mai intensiv. Scriu pentru a fi condus, ghidat de forțele interioare a acestui univers. Scriu pentru a-mi elibera cugetul de gîndirea și acțiunea haotică. Scriu pentru a crea din materialul sufletului ce există din abudență. Scriu pentru a crește în gîndire, în cunoaștere, în privire. Scriu pentru a gîndi material, că doar cuvintele sunt o materializare a ideilor fără de formă. Scriu pentru a-mi simți propria respirație, bătaie a inimii, vibrarea pulsului și tăcerea spațiului. Scriu pentru a-mi relata experiența zilnică, evenimentele atît exterioare cît și cele interioare. Scriu pentru a comunica cu sinele ascuns, cu universul, cu fiecare atom a acestei lumi. Și mai scriu pentru a exista zi de zi, clipă după clipă deoarece asta e ceia ce sunt, e modul prin care mă manifest, în care îmi creez propriul univers. Oare n-am fost creat pentru a crea?!

Semne

Am ajuns din nou la mine

Prin semnele gravat-n lemn,

Ce s-au șters prin veacuri negre

Cu gîndurile de înapoi.

Un miros din visul veșnic
M-a îmbătat cu amintiri,
Ca mici bucăți de sticlă albă
S-au împrăștiat pe-un suflet gol.

Am găsit ceva pierdut
Din trecutul lumii mele,
Acea scînteie din Steaua Mare
Ce prin soare ea răsare.

Am pornit spre o aventură
Ca un copil cu jucării,
Ce își creează o scenă scurtă
Din nisipul risipitor...

Zbor

Zbor în imagini neînțelese cînd alții cad în lanțuri
Unde par o umbră colorată prin solide chipuri,
Ce în străine gînduri se privește întrebat
De parcă așteaptă un sunet, un zgomot uitat.

Plutind privesc acele nevăzute forme cristaline,         
Forme străine de mine rugate, dar fără răspuns,
Zborul mă poartă în văzduhul lumii ascunse
Acolo prin tărîmurile celora fără de nume,

Doar formele lor - pecetea veșnicilor visuri...

Despre Mine

Fugea de originea eului său, se ascundea sub umbrele acestui imperiu ,,lunatic”. Dar totuși s-a împedicat într-o goliciune interioară, a căzut...lovindu-se cu rigiditatea corpului său de calea îngustă ce ducea spre un spațiu plin de Unicitate. A rămas mult timp căzut, nemișcat de acest impact neașteptat, dar revenindu-și după această cădere stupidă, și-a concentrat toată voința într-o încercare de a se ridica în picioare. Acest impuls inconștient de a reveni din nou pe calea sa primordială a izbucnit într-un sunet surd, plin de diferite intonații. Fără a mai aștepta vreo reginerare oarecare, și-a ridicat pieptul de la pămînt, s-a sprijinit în genunchi privind înlăcrimat la soarele măreț, parcă comunica telepatic cu această sursă energetică. A închis ochii de a menține acest impuls solar în sinele său. Euforia energetică l-a făcut să zîmbească, satisfăcut de această schimbare fantastică. S-a ridicat în picioare, s-a scuturat de praful trecutului și a ales acea cale îngustă care ducea spre Întregul Universal - pierdut în întunericul prejudecăților anterioare.
A început cu niște pași mărunți, dubioși apoi gustînd din lumina zilei și-a mărit pasul pînă ce a crescut într-o alergare ușoară. Căldura corpului creștea, ajungînd pînă în creștetul capului, explodînd într-o sferă luminoasă în fața ochilor săi. A orbit de această luminozitate puternică, a asurzit de vibrația intensivă, apoi liniște...o liniște nepricepută. Respira încet de parcă răspîndea lumina în tot corpul, a deschis încă o dată ochii...corpul nu mai era, gîndurile nu mai erau, lumea nu era...numai starea de Întregime Totală, de Unicitate, contopită cu vibrația necontenită- INFINITATEA.

Trezire

Sunt niște perioade cînd parcă aștept ceva, dar nuștiu ce. Sau încerc de a mă înțelege prin diferite metode cognitive dar mă cufund mai mult în sine. Totuși fără nici un motiv logic - aștept.

Mă înec în somnul dulce ca un gînd
ce se pierde în valul negru, în adînc...
De a pieri ca o nălucă într-un abis
fără speranță, fără nici un vis.

Mă lupt cu umbra dintr-un gol uitat
unde caut în întuneric ca un orb
O lumină aurie printre mii oglinzi
ce reflactă doar iluzii, numai suferinți.

Mă ascund în sunete din alte timpuri
ca să lupt cu vechi iscoade ale minții
Să-mi găsesc din nou plăcerea-n mine
pierdută în fapte, în dorințe străine.

Mă îmbrac în tainele culorii negre
spre a atrage razele din infinit,
Să gust din forma fiecărei umbre
și-un punct ascuns în Univers să fiu.

Mă trezesc în a trupului căldură
de a juca o scenă din trecutul lumii,
apoi cînd totul cade într-o uitare
voi adormi din nou în adînca așteptare...

Premoniție

Privind la evenimentele vieții sale ca printr-o oglindă inversată, se întreba mereu: Cine sunt eu?. Nici un gînd nu-i putea sustrage atenția de a găsi răspuns la acestă întrebare. Golul minții îl făcea să se simtă un nimic, nu din lipsa cunoștinților ci din simplul motiv că dorea să afle ceia ce deja știa. Acest conflict personal nu putea fi pur și simplu ignorat, chiar de încerca conștient să le ignore asta numai îi trezea foamea de autoexplorare. Zîmbetul lui uscat putea fi lămurit de cei din jur ca o absurditate, căci era generat de sentimentele mute a interiorului său.
Pe o clipă această luptă critică a minții sale a fost stopată de chipul unei fete, ce trecea ca un fulger prin coridorul încăperii. Nu era nimic deosebit în mișcarea ei, sau în înfățișarea fizică a fetei. Ateniția lui era în privirea acestei fete, în acești ochii plini de o lumină orbitoare, care îi înghițise această mustrare interioară. Înecîndu-se în valurile luminii a ochilor fetei , a simțit o ușurare spirituală, o eliberare mentală din lanțurile propriilor cugetări. Nedumerit, a închis ochii de a nu exploda în această plăcere vizuală. Totuși, întunericul ochiilor închiși n-a putut să acopere acea lumină curată, reflectată în privirea acelei fete. Pierdut în această plăcere de o clipă, a încercat să se elibereze de aceată vrajă visătoare. A deschis ochii, ea nu mai era, numai sunetul pașilor ei grăbiți se auzea în spațiul rece a coridorului. Însă privirea ei a rămas vie pentru el, era de ajuns să-și imagineze acea lumină, că chipul ei apărea exact așa cum și-l întipărise.
Deodată în acel gol al eului său a izbucnit o exclamație inconștientă: „ e o fantezie a minții mele! ”. Și trezîndu-se din amorțeala plăcută, se îndrepta spre scările clădirii pentru a ieși din acestă învălmășeală de voci și sunete haotice.
Ajungînd pe pragul din fața clădirii s-a oprit pe o clipă pentru a fi înecat de vîntul uscat a tomnei. A închis ochii și deodată în acest întuneric vizual din nou imaginea acelei fete se construise lent înainte lui...conșteintizînd starea sa bolnavă de această făptură mistică, a început să rostească încet niște afirmări și concluzii: ,,Mă duc să fug în vis ca să uit de ea, să mă pierd în fantezii de a îneca imaginea ei în adîncul amintiriilor, să închid ochii de mă privi în întuneric și să mă întorc cu larimile dulci la ultima mea speranță...”
A ridicat capul în sus la cerul plumburiu, a zîmbit într-o agonie demonică de parcă totul se schimbase pentru el. A șters lacrima de pe obrazul stîng ce luneca încet pe pielea palidă a feței și cu pași mărunți cobora treptele colboase a pragului... În vălmășeala monotonă a străzii mute se văd zeci de puncte mișcîndu-se pasiv într-o ordine dezorganizată, numai el – acel punct neînsemnat din mijlocul cărării stătea nemișcat și parcă aștepta pe cineva ca să-l trezească din hibernarea vieții.

8 March

On this day with Brighten Lights
With yellow Flowers in the Fields,
I wish you to be like Sun
to Enlight the Hearts of Men.

What to say? And what to give?
I can’t find, I can’t explain.
To give a Flower? It will dry
A Diamond from the pure stone?
But it’s Nothing I can give
for your Beauty, for your Love…
Please, don’t blame me for this Words
For the Word is only Gift
I can give to You my Love…

Singurătatea

Cine știe ce suferinți și patimi suferă în sine fiecare fată? Ce furtună interioară poartă fiecare din ele? Cît de tare nu am încerca de a le înțelege, cunoaște, dezvălui...totuși nu vom izbuti. Această poezie e o viziune personală asupra unei ființe singuratice - femeia.

Te trezești cu larimi dulci din a visului voință

Că din nou ai înviat în astă lume fără simțuri.

Te privești ca printr-o sticlă ce-ți reflectă gîndul surd

Și încerci de a mai crede în vocea ceia din trecut

Ce-ți părea atît de dulce din gura celuia tăcut.

Hoinărești pe calea vieții cu zîmbetul amorțit,

dar cui îi pasă de durera ce o porți mereu în gînd?
Numai cerul și copacii te privesc în suferinții
și-ți șoptesc mereu în gloată ca să înceri de la început.

Chiar de încercară lumea oarbă să-ți ofere dulci speranțe

tu le zîmbești ca o mireasă sau îi privești cu aroganță.

Iar cînd liniștea te prinde în tăcerea inimii

Tu suspini din nou în lacrimi, încercînd de a dormi.

Cu ochii închiși de oboseală, tu plutești în fantezii

și îți creezi din gînduri goale acel tărîm necunoscut,

ce în lumina dimineții se strecoară nevăzut...

Te-a văzut oare vreodată cineva că-ți este trist?

Că în orele de seară viața îți pare suferinții?
Și că clipele din noapte sunt doar niște agonii?

pentru sufletul tău veșnic ce în trup se odihnește,

De a-ți reminti prin a ei formă că tu ești stăpîna lumii

că numai dragostea te înalță, numai ea te face Una.

Se strecoară o lumină în geamul tău înlăcrimat
și din nou coșmarul vieții te consumă neîncetat.
Ai uitat de a zbura în a cerului albeață, ai uitat...
ce înseamnă zîmbet, vorbe dulci pe buze roșii,
Ce cîndva numeai tu Viață, însă acuma suferinți.

Te întrebi mereu pe sine în glas:
,,E destinul meu de a rătăci în gînd?
Ca vîntul rece printre munţii goi și triști?
Ca mii de flori ascunse în uitare?"
Şi suspini cu-n ţipăt de sirenă
La acel chip dorit, dispreţuit de tine.

În umbra acestei lumi tu îți ascunzi iubirea,
în ochii tăi de toamnă se îneacă luna argintie
Totul pare un pustiu de visuri și speranțe
Unde încerci de atîtea ori să mai crezi că poate
Mîine vei privi din nou cu un zîmbet la această viață...   

Imagine

O contopire a naturii, cu sinele, cu gîndurile, și cu suferințele într-o imagine de noapte, care formează împreună ceva contradictoriu, neînțeles dar în același timp ceva atît de cunoscut.

Pe cerul negru de noapte și de gînd

Se aude un fulger pierdut în vid

Și sunetul acestui semn cerec din nou

A tulburat în lacul nemișcat ca un ecou
Un val sonor, un strigăt mut de dor.

În acel lac stropit de raza lunii

Plutea o frunză din trecutul toamnei
ruptă de soartă din copacul eternității

spre malul rece a fost suflată de vînt

și s-a culact în nisip oprită de timp.

Pe margine de lac stăteam în gînduri

acoperit în umbra unui munte trist, 
priveam la albastra boltă fără margini,

cream pe cer din stele chipul tău iubit

ce a rămas pe veci în mintea obosită.

Mirosul nufărului alb mă îmbată iarăși

și cad pe iarba rece ca un spic de grîu

învins de proprile semințe a greutății

și-n astă liniște uitată vîntul iarăși

trimite un nor de visuri neîmplinte.

Ca petalele de flori ce se închid în noapte
așa și ochii mei de suferinți se închid în lacrimi,
și întunericul din mine parcă se îneacă încet
într-o rază de lumină dinspre răsărit
ce a lăsat în mine gîndul: ,,ai speranță”...

Blink

Poezia o dedic celora ce și-au găsit Cavalerul sau Regina în acest tărîm al viselor...cu ,,Ziua Îndrăgostiților”

In the hours of the night

When the World is dreaming

Only you and I in Light

of the Moon we waiting.

In the silence we are looking

at this pale light of Stars

and in the shade of our bodies

We are smiling all the time.

Your eyes like pure crystals

shines in your fairy face

And your hands of early winter

touching my flaming heart.

In the lake the swans are leaving

in their little heaven-place

Where they can enjoy this beauty

for an hour, maybe less.

And this picture of the Night

is still in our thoughts

But this World with cruel time

never let Us free again...

If this moment is a Dream

and you are Illusion,

Please My Love, don't let me fall

to wake up in tears.

Let us walk in Neverland

and fly above the mountains,

Where the sky will be the Earth

Just for Us, no others!

Where the sound of our voices

will create in empty space,

Long forgotten Lands of Old,

Place of Wonder, Paradise.

You - My Queen and I - your King

and then through Light of Time

we will see the beauty

of our eternal Lives.

In the sky the Sun is rising

and the Night is fading now...

The Moon is sinking in the water

and birds are waking in the trees.

You will look then in my eyes

in their darkness like the night

and with your voice in the wind

you will whisper:,,It's just a Dream''...

FerLuci

Autocritică, autocaracterizare, autodescriere, autoexplorare, auto...





Te strigă gîndul din sinele tău

Te cheamă să te cunoști pe tine
De ce n-a auzi? De ce ignori?
Crezi că vei fi mereu în pace?

Ești orbit de plăcerea naivă
Te consumă neîncetat,
Tu respingi această lume
Crezi că vei scăpa de tine?

Nu privi la tine în lacrimi
Sau cu disperarea dulce,
E un venin al minții tale
Ce prin  gînduri te distruge.

Te urăști pe tine în viață?
Nu te poți nega că știi
Ești un întreg din totul,
În lumea aceasta divizată.

Nu ești o reflecție a societății

Sau o imagine neclară
Să te crezi neînsemnat
Cînd ești unic și măreț.

Te privești ca printr-un vis
Tulburat de viitorul tău,
Să mai schimbi ceva în el
Cu ale tale fapte goale.

Ai căzut într-o trezire
Din a sinelui voință
Ce prin zîmbetul ascuns
Te ridică spre neființă...

Prin a lumii chipuri triste
Tu te cauți printre alții
Să te ascunzi în a lor fapte?
Sub aceste măști străine?

Cine poate să-ți răspundă?
Cine oare te înțelege?
Te cunoaște cineva?
Numai Tu te știi mereu...

Ai căzut într-o uitare?
Ca să-ți ascunzi trecutul?
Într-o umbră a durerii?
Ca să uiți de acea iubire?

Cauți Tu acel răspuns?!
În inima ta înflăcărată?
În adîncul sufletului pur?
Sau în mintea cea neînțeleasă?

De ce taci cînd te întreabă
Acele voci din alte chipuri
Ce din spațiu tău negru
Te privesc cu întrebări?

,,Tac că doar numai prin Tăcere
 Prin acestă linişte uitată,
E spaţiul în care încerc
De a mă regăsi pe Mine...”