Souls from Heaven

When the sky was silver
And the stars bright,
We fell from Heaven-
Souls of Eternal Light!

With the sorrow and sadness,
We walked in the shade,
The Grace was forgotten,
The Heaven is Lost…

The Wings of Light?!
Now - Curse of Time!
The Crown of Beauty?
And Eternal Life?

No more then a memory,
In Our Mortal Mind…
But once were blessed,
With the Image of Gods!

The thoughts of hate in Our Deeds!
The feel of shame in Our Hearts!
So We taste the thirst for Blood…
The Pain…, the Fear…,
And the Face of Death…

Every day We Rise again,
With the Hope to be the End,
But in vain Our Faith!
For enslaved We are by Time,
In it’s hand- The Past, the Future and Now…

In Dreams of Night,
The Blink of moment in Our Eyes,
The Place of Freedom and Light,
The Way to Pure Love…

An wicked thought…
Then Fall… and Now,
The Wish to Die,
Is always in Our Minds!

The Words of Wisdom,
Whisper often from the Sky:
,,It is Time! It is Time!
To come back to Light!. ‘’

The Giant

His eyes are red like burning fire

With the rage of many beasts.
His wrath can not be stopped,
His vengeance has no mercy.
In the night he is a Ghost,
In the day a Warlord.

Living curse for enemy,
But for me - The Shield of Gods!
Who defends my soul,
With his mighty arms.

In His hands the Deadly Blades,
And the fate of all,
The sharp light of their strike,
Destroy the foes of war.

Who can stay in His way?!
And who is worth to challenge Him?
No one! No one can escape,
From the death of Giant!

His Chest like a Dragon Scale
Protects from deadly strikes,
His ancient Helm of Giants
Bring fear in braves hearts.
The earth tremble! The mountain shake!
The Heaven coming!
When His voice cry for help!.

No mortal tongue can tell,
All the deeds of Mighty One,
The Book of Time is open now,
For The GIANT-
To become alive!

Speranța

   Înteresant să observi lumea din alt unghi de vedere, să o urmărești dintr-o poziție mai înaltă. Zi de zi privesc prin geamul autobuzului, cînd acesta mă duce la lucru. Văd o mulțime de oameni, care la fel ca și mine pleacă în aceeași direcție, știind foarte bine locul și ora exactă de sosire. Pe fețele lor poți citi diverse sentimente ca ură, dezamăgire, fericire, iubire ș.a. Le observ toate acestea după privirea ochilor, asemenea unor oglinzi ce reflectă lumina sufletului ascuns.

    Însă indiferent de starea lor emoțională sau sufletească, fiecare privire reflectă întodeauna- Speranță. Acea speranță ce generează aceste presoane să se scoale și să plece la serviciu și de acolo înapoi acasă, unde pe o clipă sunt liberi de munca zilnică a vieți.

   Nimeni nu poate să distrugă speranța altora, ei pot doar să creeze o iluzie unei speranțe pierdute. Dacă n-ar exista speranța, demult ar dispărea lumea aceasta. Fiecare e în căutarea aceste-i lumini dorite, însă nu toți o găsesc, deoarece se las amăgiți de iluzia speranței pierdute. Adevărat ce spun filozofii: ”Fiecare zi e o înțelepciune, ce se ascunde după măștile teatrale a vieți.”

   E tragic că mulți își pierd speranța. Ochii lor reflectă numai disperare și dezamăgire. Odată căzuți în întunericul suferințelor, ei nu mai găsesc pacea lăuntrică. Chiar dacă încearcă să distrugă lanțurile indiferenței, nu o reușesc, deoarece ideea eliberări este cauzată de frică și durere, dar nu de voința proprie de eliberare.

   Nu-ți pierde speranța niciodată, căci în ochii tăi lumea v-a părea pustie și sumbră, iar dragostea rece și dureroasă. Mereu te vei ascunde de umbra trecutului, vei privi viitorul cu indiferență, iar prezentul- o joacă de gînduri cu fapte deșarte...

O iubesc...

Stătea ore întregi pe un colț de pat și neîncetat repeta numele ei. Nu știa dacă o iubește cu adevărat. Pot niște valuri de sentimente să caracterizeze dragostea sinceră?. Desigur că da! Însă el nu putea observa vraja iubiri.

Poate îi plăcea de modul ei de a vorbi, de culoarea aurie a părului sau de fața ei de copilă, ce perceptă cu o atenție curioasă lumea din jurul ei. Rostirea numelui ei, îi genera într-o clipă toate cuvintele ei, spuse ca de obicei cu un ton melodios. Cu adevărat le rostise lui?! Poate că totul a fost doar o iluzie și atît?! Sau poate el auzea ceia ce dorea să audă de pe buzele ei?! Acele cuvinte ce se oglindeau în mintea lui?... Dar totuși, cuvintele acestea i-au străpuns cugetul.

Parcă s-ar fi născut din gîndul ei, creat pentru a se gîndi la ea și trăind numai din zîmbetul ei.

Nu ura această stare deloc, dimpotrivă, era curios să descopere originea acestor sentimente nestăpînite, ce provocau un haos în mintea lui.

Se linștea doar cu gîndul că îi v-a scrie încă o dată aceste cuvinte, ca o dovadă că clipa aceia n-a fost plăsmuită de el.

”Ah, ce fricos am fost...n-am îndrăznit măcar să-i ating degetele ei subțiri și reci, ce tremurau în răcoarea zilei de apus... Oh, privirea ei mă orbea, cînd dorea să-mi ghicească gînduriile... însă eu nefiind în stare să-i răspund cu aceeași privire, îmi schimbase examinarea la buzele ei, ce le mușca de fiecare dată cînd aștepta un răspuns sau o părere de la mine...”

” Gata! Ajunge! O să-mi pierd mințile dacă mă voi gîndi întodeauna la ea!”

Sculîndu-se din pat, a început să meargă dintr-un colț al camerei pînă la altul, parcă căuta ceva cu ce să-și potolească dorința năvalnică de a o vedea din nou.

În sfîrșit a mers spre masa lui de lucru, a luat în mâini cartea sa preferată și a început s-o citească, parcă fiind intrigat de conținutul ei. Însă această încercare de a-și ignora proprile sentimente, a eșuat.

Deschise cartea în locul unde se povestea despre prima întalnire a lui Beren cu Lúthien în pădurea Doriath-ului. Un pasaj de dragoste din cartea ”Silmarillion” scrisă de Tolkien. Înebunea și mai tare, aceste pagini l-au făcut să regrete de tăcerea lui emoționată, înainte de a se despărți de ea. Închise cartea cu disperare și o arunca-se într-o grămadă de caiete întredeschise...

Și-a întros privirea în partea dreaptă și urmărea îngîndurat prin geamul camerei niște chipuri neclare, ce se pierdeau în frunzele copacilor de plopi. ”Poate își bate joc de mine? Probabil știe că îmi este dragă de ea și încearcă să mă supună prin vrajele cuvintelor dulci...Ah, dacă aș putea privi în ochii ei, cred că îi descopeream intențiile...”

Își schimbase privirea spre cerul albastru ce îneca pămîntul în lumină. ”Înteresant, ea se gîndește acum la mine?...La fel simte aceste sentimente încîlcite? Sau nici nu-i pasă de mine?!

Cred că își petrece orele zilei ca de obicei, fără ca să-i dea vreo semnificație deosebită întîlniri noastre de ieri... Poate acele cuvinte spuse de ea le-a rostit și altora?!! nu sunt unicul care a căzut pradă acestor vrăji?!...”

Așezîndu-se în fotoliul de lîngă fereastră, închise ochii și parcă se cufunda în valuriile gîndurilor de somn.

Inima-i bătea monoton, respirația rară îi mișca pieptul ușor, mîinele nemișcate atîrnau la pămînt și în liniștea viselor de noapte, buzele lui uscate de respirația fierbinte au rostit cu un zîmbet scurt și încrezut:

-O Iubesc!...

Norvegia

Norvegia - Pentru mine o țară fantastică cu o istorie și cultură deosebită. În această poezie am încercat să-mi exprim sentimentele și farmecul vizual a frumuseți încîntătoare, vraja naturii și a munților scandinaviei ce lasă o imagine mitică în sufletul fiecărui oaspete.

Niciodată n-am să uit,

Primul pas pe acest pămînt-

O întindere de munți,

Sub mîna timpului crescuți.

Cine merită să calce,

Pe aceste temple ruinate?!

La Nordul globului bătrîn,

Acest paradis se află,

Pe munți și ape situat,

Mereu de nouri înconjurat.

Cînd pe-un vîrf de munte ești,

Crezi că zbori sau că plutești,

Prin pădurile de brazi,

Veșnic verzi și nemișcaț,

Din coasta munților creați.

Cînd un val de gheață albastră,

E suflat de vîntul rece,

Se ridică ca un rege

Asupra stîncelor mărețe,

Sperînd să spargă acești pereți,

Să cucerescă tot uscatul...

În noaptea stelelor de pază,

Cu sunete pierdute-n spațiu,

Își adorm copii munți,

Zdrobiți de visuri neîmplinite

Și de taine nemărginite...

În clipele de răsărit,

Cînd se trezesc din somnul nopții,

Plec în aventuri norvegii,

Să zidească în memorii

Faptele de mai înainte

A strămoșilor mitici,

Ce mereu înalță glasuri-

Din Cetatea Eternității!.