Roland stătea îngenunchiat în fața Reginei Dimineții. Era rezemat de piciorul drept cu mîna stîngă la pămînt. Fața sa era aplecată în jos, îi era greu să-și privească Regina în ochi. Se simțea gol cînd privea în adîncimea ochilor divini.
Regina Catherine îl privea de pe tron cu o blîndețe roială. I-a făcut semn să vorbească. Roland, Cavalerul Gărzii al Palatului Reginei, încet își ridicase fața spre tron, rostise: "Grația Sfîntă să va Ilumineze pretutindeni, O Regina Tărîmurilor Dacice! Am apărut în prezența Dumnevoastră pentru a vă spune că sunt nevoit să-mi părăsesc poziția de Cavaler în Castelul Dimineții.
Onoarea de Cavaler nu-mi permite să vă pătez cu umbra mea demonică! Nu sunt potrivit de a vă însoți pretutindeni! Meritați un Cavaler mult mai capabil și iscusit. Durerea provocată de răspunsul meu îl voi purta mereu în mine. Va fi ca un simbol al neputinței mele, a crimei mele fața de bunătatea angelică!
Dar mereu voi fi reflecția ta în oglinda sufletului! Voi fi mereu în gîndul Reginei mele! Departe de trup și inimă dar aproape cu mintea și sufletul! Voi șopti fiecare seară numele tău sacru! Va fi rugăciunea mea în fața sfinților! Tu vei fi Icoana vieții mele! Altarul meu în Templul Sufletului! Coroana mea nevăzută! Voi fi rupt din Sursa ta de Lumină dar mă voi educa să trăiesc în întuneric! Deoarece se merită să trăiesc în beznă avînd în gînd Lumina ta Armonioasă!"
Sărutîndu-i mîna Reginei, Cavalerul Roland s-a ridicat în fața ei, a făcut o plecăciune adîncă, s-a întors spre ușă și cu pași lenți se îndrepta spre ieșirea din Holul Reginei...
Regina Catherine s-a sculat de pe tron și c-o voce răsunătoare i-a ordonat: "Să nu îndrăznești să-mi părăsești prezența! Mă auzi?! Eu sunt Regina ta! Ești legat de mine ca Luna de Cerul Înstelat! Privește-mă în ochi! Înțelegi? În Ochii mei! Ai curajul măcar să-ți ridici privirea în direcția mea! Nu-ți permit să mă părăsești! Dacă Onoarea de Cavaler îți interzice să te afli în prezența mea, atunci nu-mi pasă deloc! Tu ești Sabia vieții mele, scutul trupului meu! Armura inimii mele! Locul tău e lîngă mine! Întoarce-te și răspunde-mi acuma!!!
Holul răsuna în pașii Cavalerului, mersul lui era a unei umbre frumoase în lumina dimineții!
S-a oprit pe o clipă....A întors capul spre Regină și cu un zîmbet lăcrimat a șoptit: "Sunt doar un vis, iar tu - Visătoarea acestui vis! Totul va dispărea cînd te vei trezi! Tu ești reală! Însă eu sunt doar o plăsmuire a minții tale imaginare! Eu dispar în neuitare ca Noaptea în Razele Dimineții! Iar tu ești asemenea Soarelui - crești în Amurgul Glorios! Ne vedem în visul următor! Adio..."
Cu un strigăt de "Nuuuuuu" Regina Catherine se trezise transpirată în camera ei singuratică, repeta cu regret: "nu...Nu...NU....NUUUU!" Conșteintiza-se că într-adevăr visase...Pe obrazul ei gingaș o lacrimă se strecura-se lent...pe urmă două...trei....pînă ce un șir de stropi îi înecase fața în sarea amară, ce cădeau umede pe perna ei moale...