Fuga Speranței

    Alerga prin pădurea deasă ca un nebun, nici nu reușea să-și restabilească respirația. Simțind că lipsa aerului îi doboară puteriile, a luat cîteva guri de aer și prelungea să alerge în același ritm. Fața îi era udă din cauza picăturilor de apă ce lunecau de pe fruntea lui palidă.             Ochii lui priveau numai înainte pentru a zări capătul pădurii, dar observînd fagul de la marginea cărări a înțeles că se află doar la jumătate de drum. Îngrijorat, și-a mărit pasul sperînd că va ieși curînd din adîncul pădurii. În mintea lui tulburată plutea doar un gînd...ce permanent îi fura atenția. Acest gînd el numea...,,Fiorul dragostei”:

,, Numai să nu plece, a promis că ne vom revedea...Da, a promis, însă m-a preîntîmpinat că v-a pleca peste cîteva ore în oraș, pentru a-și prelungi mai departe studiile...se v-a întoarce numai peste un an.”
    Vorbind așa cu sine însuși n-a observat cum a eșit din pădure, unde deacum se ivi satul la orizont. Apropiindu-se de primele case și ocolind prima stradă, s-a oprit lîngă o fîntînă unde a băut cîteva gîturi de apă. Se stropise pe față pentru a-și răcori trupul înflăcărat.
   Mergînd la pas, căuta în grabă o poartă verde în fața căreia se aflau niște trandafiri roșii, ce cădeau pe gardul argintiu. Această poartă el numea - ,,Poarta dragostei și speranței” , fiindcă aicea și-a găsit jumătatea inimii pierdute și aicea își aștepta iubita în clipele de noapte cînd se priveau unul pe altul în lumina lunei posomorîte, unde își auzeau bătaia a două inimii, care sub cerul înstelat formau un singur sunet...
    Însă cînd a văzut că desupra unei petale de trandafir atîrna zăvorul a tresărit de parcă s-a sculat dintr-un somn buimatic. Închise ochii, cu speranța că cînd îi v-a deschide acel zăvor ruginit nu v-a mai fi... deschise ochii  încet de parcă nu dorea să se trezească din întunericul minții...totuși zăvorul era... ,,Înseamnă că totuși a plecat...am întîrziat ”.

Fără să conșteintizeze, s-a aruncat cu pași gigantici spre strada principală de unde putea pleca spre gara de tren, ce se afla chiar la marginea satului. Alergînd vreo cîteva minute, ce i s-au părut doar o clipă, se pomenise pe platforma gării, unde căuta cu ochii flămînzi chipul ei printre pasagerii ce urcau grăbiți în tren. Ușile se închise, locomotivul porni spre calea sa ferată, lăsînd în urmă doar un nor de fum...
,,Tîrziu, prea tîrziu...a plecat”. A rămas în tăcere, nici chiar haosul din gară nu l-a putut înghite în gălăgia sa. Privea în urma trenului, de parcă avea șansa de a se întoarce, de a se opri, și de a-și întoarce iubita sa pentru ai zice acele cuvinte ce-i mistuia inima într-o flacără chinuitoare.
    A simțit o căldură pe umărul său, cineva îl atinse din întîmplare, crezînd că e un călător grăbit nu s-a întors, însă acea căldură creștea și se răspîndea în tot corpul său amorțit. Nu înțelese această simțire, o fi vreo imaginație sau o agonie a trupului său, sau un fior din trecut ce a uitat să dispară. Totuși a hotărît să se întoarcă de a-și privi plăsmuirea sa...era ea, chiar chipul ei, cu un zîmbet neîncrezut s-a apropiat de el pentru a-i atinge mîinile lui reci. N-a zis nici un cuvînt ci doar la îmbrățișat și i-a șoptit ceva la ureche. Nedumerit, a crezut că deja visează, că acea stare de disperare la înecat într-un vis real. Cu o neîncredere și cu mii de îndoieli a întrebat-o:
 - Ești reală?
Ea la privit cu o plăcere uimitoare și sărutîndu-l adînc, i-a răspuns:
 - Oare o iluzie poate fi atît de reală ca acest sărut?
 A îmbrățișat-o și mai tare pentru a-și potoli îndoielile. Cînd privirile lor s-au întîlnit țintă, a înțeles că o iubea mai mult decît își imagina. În acel moment mesajul inimii sale a izbucnit într-un gînd și sărutîndui urechea ei albă, i-a rostit:

 - Te Iubesc...

    În apusul zilei obosite, se văd în îndepărtare acele suflete îndrăgostite. Totul se strecoară în gura întunericului satului, numai acele două puncte din calea umbrei nu se lasă cucerite, totuși în acea lumină argintie a reginei nopții chiar și îngerii se contopesc în întuneric.

Iarna

Un zgomot aspru, o albeață aprinsă, o pustietate rece, nenumărate puncte cristaline pierdute-n neant, cu o liniște haotică - Sosirea Iernii.

A căzut de sus un fulg

Pe fruntea ta fierbinte
S-a topit îndată-n apă
Și a căzut pe obrazul rece
Apoi pe acele buze roșii,
A dispărut în sărutare.

E caldă iarna lîngă tine
Cînd cu ochii mă încălzești,
Cînd mă atingi cu mîna rece
Pe pieptul meu înflăcărat
Și cu zîmbetul de vară
Îmi topești tu iarna mea.

În pădurea argintie
De zăpadă și de lună
Se pierd în umbră două chipuri
Printre brazii amorțiți,
Și-n tăcerea cea adîncă
Se privesc în sărutări
Cu mii de fulgi deasupra lor
Sub a cerului mătasă...

Lîngă geamul înghețat
Privesc spre neantul înălbit,
Prin puncte albe din văzduh
Eu creez a noastră viață
Din gînd, prin vis întruchipat
Și de timp din nou uitat...

Sunt un fulg din iarna albă
De ger și vînt suflat mereu
Ce caută să zboare în sus
Să privească infinitul,
Dar e supus să cadă-n jos
Spre a acoperi pămîntul gol
Cu a sa formă cristalină...
Și în liniștea căderii
Se topește nevăzut.

Căutare

Mereu sunt în căutarea nenumăratelor visuri, idei, taine și plăceri, totul numai pentru a mă regăsi pe mine...

Am rostit un nume în șoaptă
Ca să umple spațiul gol
Dar s-a cufundat în zgomot,
În gînd, în sunet și în culori.

Am scris atuncea pe o foaie
Un cuvînt din gîndul gol
Însă vîntul prin fereastră,
A suflat în foc hîrtia.

Am creat din gînd – plăceri
Prin formă, sunet și idei
Dar vocea din adîncul meu,
Le-a înecat în amintirii.

Am distrus cu fapte – gînduri
M-am închis în neuitare
Să privesc, să aud, să simt,
Să înving prin nesimțire.

Am privit cu disperare
Spre visul cela de înapoi
Să mai cred că este o șansă,
De a înțelege cine-s eu
Și că totul e o clipă,
Tăinuit în timpul meu.

M-am căutat pe sine în lume,
În vorbe, oameni și păreri
Am jucat în a ei lege,
În sistemul de valori.

Însă acuma prin tăcere
M-am regăsit în altul eu
Cel al artei și al iubirii,
Cel al visului tărîm...