Eliberarea

Somnul veșnic mă cheamă dulce
În ale sale tărîmuri cunoscute,
Sfîrșitul mă alină-n tăcere
Cu imaginile uitate-n lume,
Cad zburînd spre locul meu dorit
Îngropat în amnezia minții mele.

Nu regret de clipele năzbîtioase
Prin care m-am găsit străin, nebun,
Nici de faptele necunoscute mie
Care m-au îndrumat spre căutare,
Am ajuns – ce am fost și sunt
Punctul cela fără de sfîrșit.

Mulțumirea m-a împăcat cu lumea
Și prin lume pe mine m-am descoperit,
În oameni reflecția mi-am văzut
Și o reflecție pentru ei mereu am fost,
Prelungesc catrenul vieții cu un început
Lăsînd aicea umbra scrisă ca un sfîrșit.

Voi cei ce căutați nepriceputul ascuns!
Nu vă înfiorați de lumina golitoare,
Ea vă înalță deasupra anilor trecuți
Și vă îngroapă-n viitorul fără formă,
Să știți că ați învins deja demult
Cînd ați deschis cunoașterea de sine.

Atingeri

M-ai atins cu a ta mînă rece
Al meu suflet căzut în flăcări
Ce s-a aprins printr-o mișcare,
Printr-o atingere de palme dulci.

Am strîns acele degete subțiri
Ca să le înec în a mea căldură,
Dar ele m-au înecat cumplit
În mii fiori de energii uitate.

Am dorit să-ntind clipa scurtă
Cu doar un minut și atît,
Dar chiar și sute de minute
Nu izbuteau să mă calmeze.

În astă stare de extaz
Am muțit ca o nălucă,
Ce m-a împedicat să-ți spun:
,, Ce plăcut e să te ating!”.

A fost doar o plăsmuire?
A minții mele de bolnav?
De am crezut că zbor în gînduri
Cu ale tale gingașe mișcări...

Frunza

S-a atins o frunză de toamnă pe mine
Șoptindu-mi în vînt o tăcere străină
Și îndată-n aer a zburat nevăzută
Lăsînd din urmă doar mirosul tomnatic.

Scutură toamna ultimile frunze
De a umple spațul în culoarea divină,
Ce doar pe o clipă te face stăpîn
Pe acea frunză atinsă de mine.

Mă întreb pe mine c-o voce de jale
,,De ce ție drag melancolia ușoară?
De cazi cu plăcere în stările goale
Ca apoi cu regret să le îneci în uitare...”

,,De ce zîmbești cînd inima îți plînge?
Cînd clipele îți par atît de străine,
Cu visul de noapte stropit în lumină,
Veșnic supus trezirii sublime.

Totul e straniu, totul e gol
În preajma toamnei fără de flori,
Iar gîndul meu ca frunza cea verde
Demult a căzut uscată de vreme.