Zgomotul ploii de afară îl adormea, flacăra din cuptor îl înlănțuiea în vraja căldurii, iar noaptea îl acoperea cu umbra sa tremurătoare. Clipele zilei i s-au părut o veșnicie, mereu în așteptarea acelui răspuns, acelei alinări sufletești, totuși nu dorea să cadă pradă disperării. A luat capătul foii și începea să-și arunce gîndurile în cuvinte ca mai apoi să le aranjeze în versuri. Umbra mantiei îi acoperea fața sa palidă și uscată, numai ochii sclipeau în lumina oarbă a camerei. Părea că plutea în văzduhul nopții, în acea liniște mortală…doar sunetul monoton al inimii îl mai ținea treaz. Privea îngîndurat la mii de scînteii din cuptorul înflăcărat ce dispăreau îndată în întuneric după desprinderea lor de făcliile focului.
Nu dorea ca lumina dimineții să-l trezească din această amorțeală visătoare. Plăcerea libertății imaginare îl îneca în universul gînduriilor haotice a cugetului său, unde forma, sunetul,viteza și timpul nu există, numai liniștea și starea de unicitate ce se pierd în visul vieții lui.
A tresărit, de parcă groaza unei terori îi trezise simțurile firești, deschise ochii și căuta sursa acestui zgomot, privi la ușa camerei ce se deschidea de o mînă tremurătoare. Îndată camera s-a înecat în lumină, la intrare a zărit chipul ei ce părea o fantomă a dimineții în acele haine albe. Cu un pas ușor a pășit spre el și cu un glas gingaș i-a rostit:
- Trezește-te...
.jpg)
