Farmecul Clipei

Acest poem este compus împreună cu Alina Tricolici, o combinare a inspirației dualistice. O încercare de a îmbrăca sentimentile comune sub o formă tragică unde totul se reduce la o scenă fantastico-romantică, dar unde pasiunile sunt reale, deduse din experiențile fiecăruia...

Privindu-te des pe tine
Mă cucerești zîmbind,
Cu glasul, cu buze fine,
Sunt c-am adesea rănit.

Visîndu-te în noaptea tîrzie
Ca o fantomă ce pare reală,
Mă trezesc cu lacrimi pe buze
Și cu numele tău în gînd.

O zi fără tine e moarte,
Privesc multe fete trecînd
Dar unica șansă a vieții,
Cu altul o văd mergînd.

Mă înec în al vieții venin,
În speranțe goale, fără simț
Dar totuși cad ca o frunză
În brațele toamnei tîrzii...

Trec lunile ca apa în rîuri,
Eu tot te aștept să vii
Și unica ce-mi rămîne-i speranța,
Al vieții sens să rămîi.

Culorile din spațiu se schimbă
În negru și sumbru închis,
Iar chipul tău cade-n uitare,
În inima care s-a stins.

Rămas-am singur cu mine
Pricep că-n viață-s străin
Și fata iubită din suflet
Acolo și a murit...

Umbra Zilei

Se afla într-un spațiu limitat. Nu că era limitat în mișcare sau loc, dar ceva mai mult, la un nivel emoțional, mental. Privea la cei din jur ca la niște sculpturi ce păreau vitale doar prin mișcările lor necondiționate, în rest erau un simbol al existenței fizice. Nu putea înțelege ce căuta el aicea, de ce se afla într-o ambianță străină, necunoscută și atît de contradictorie cu caracterul și sistemul său conceptual. Ceva îl liniștea aicea, ceva neînțeles, făcîndu-l să-și simtă prezența, propria imagine interioară. Era încă o situație paradoxală prin care se privea ca un străin. Să fi fost numai asta...Cînd interacționa direct cu unele din acele chipuri îmbătătoare credea că își v-a pierde baza rațiunii sale – mintea. Ele păreau o întruchipare a fanteziilor abstracte, o expresie a pasiunilor pure ce nu-și au stabilitatea liniară în această lume atît de solidă pentru un spirit haotic, neorganizat ca el. Le admira numai în viziunile sale spontane, cînd prezența lor devenea mai intensă pentru senzațile lui sensibile. Iar ele nici nu conșteintizau că au înrobit o umbră ascunsă – pe mine.

Vraja Ta

Am căzut într-o gîndire
Ca să uit de chipul tău,
De acei ochi ca două stele
De acele buze amoroase.

Dar ce folos că fug de tine,
De prezența ta divină,
Cînd înțeleg că doar o clipă
E un chin, e o povară.

Pe tărîmul meu de vise
Sunt un rob al vrajei tale,
Mă consumi cu a ta privire
Cu a ta voce de driadă...

Mă trezesc cu un zîmbet dulce
Cînd te visezi că ești cu mine,
Dar cînd doresc să te ating...
Dispari în umbra vieții mele,
În amintirile uitate-n timp...

Ultimul regret

Am părăsit-o fără de a mă uita în urmă, îmi părea că mă voi dizolva dacă mă întorceam. Ne-am despărțit ca doi străini, de parcă nu ne-am cunoscut niciodată. Era vina mea, indiferența mea față de circumstanțele noastre o irita din ce în ce mai tare. Știam că o voi pierde, citeam asta în ochii ei de fiecare dată cînd privea țintă la mine. Totodată în adîncul acestor ochi se ascundea o scîntee de speranță. Anume această generare interioră a spiritului ei o făcea să-mi dea nenumărate șanse. Totuși nu făceam nimica de a mă schimba în fața ei.

Poate că sunt un fricos? Mie frică de responsabilități? Mie frică de ceva nou, de ceva ce nu pot controla, prevede?...
Cîte ori ea mă liniștea cu îmbrățișările sale amoroase, mă adormea cu vocea ei gingașă, dar vorbele ei...mă trezeau din orice disperare, îmi înlăturau orice nesiguranță. Iar sărutul ei de driadă mă învia din limitările asupritoare a acestei lumi. Însă acum sunt zdrobit de prejudecățile interioare, sleit de dorințe și vise iluzorice...Doar cartea mă alină cu mirosul ei de cunoștințe, cu paginile sale îngălbenite de timp. Amintirile mă mai țin încă treaz, îmi potolesc gîndurile diabolice. Mă simt gol, ca un pustiu fără margini ce a uitat mirosul ploii de dimineață. Cad prea des, însă mă ridic cu speranța că mă voi schimba, doar mie frică că următoarea cădere v-a fi prea grea ca să mă ridic...Regret că am pierdut-o, regret că nu am prețuit-o, e tîrziu...prea tîrziu.