Premoniție

Privind la evenimentele vieții sale ca printr-o oglindă inversată, se întreba mereu: Cine sunt eu?. Nici un gînd nu-i putea sustrage atenția de a găsi răspuns la acestă întrebare. Golul minții îl făcea să se simtă un nimic, nu din lipsa cunoștinților ci din simplul motiv că dorea să afle ceia ce deja știa. Acest conflict personal nu putea fi pur și simplu ignorat, chiar de încerca conștient să le ignore asta numai îi trezea foamea de autoexplorare. Zîmbetul lui uscat putea fi lămurit de cei din jur ca o absurditate, căci era generat de sentimentele mute a interiorului său.
Pe o clipă această luptă critică a minții sale a fost stopată de chipul unei fete, ce trecea ca un fulger prin coridorul încăperii. Nu era nimic deosebit în mișcarea ei, sau în înfățișarea fizică a fetei. Ateniția lui era în privirea acestei fete, în acești ochii plini de o lumină orbitoare, care îi înghițise această mustrare interioară. Înecîndu-se în valurile luminii a ochilor fetei , a simțit o ușurare spirituală, o eliberare mentală din lanțurile propriilor cugetări. Nedumerit, a închis ochii de a nu exploda în această plăcere vizuală. Totuși, întunericul ochiilor închiși n-a putut să acopere acea lumină curată, reflectată în privirea acelei fete. Pierdut în această plăcere de o clipă, a încercat să se elibereze de aceată vrajă visătoare. A deschis ochii, ea nu mai era, numai sunetul pașilor ei grăbiți se auzea în spațiul rece a coridorului. Însă privirea ei a rămas vie pentru el, era de ajuns să-și imagineze acea lumină, că chipul ei apărea exact așa cum și-l întipărise.
Deodată în acel gol al eului său a izbucnit o exclamație inconștientă: „ e o fantezie a minții mele! ”. Și trezîndu-se din amorțeala plăcută, se îndrepta spre scările clădirii pentru a ieși din acestă învălmășeală de voci și sunete haotice.
Ajungînd pe pragul din fața clădirii s-a oprit pe o clipă pentru a fi înecat de vîntul uscat a tomnei. A închis ochii și deodată în acest întuneric vizual din nou imaginea acelei fete se construise lent înainte lui...conșteintizînd starea sa bolnavă de această făptură mistică, a început să rostească încet niște afirmări și concluzii: ,,Mă duc să fug în vis ca să uit de ea, să mă pierd în fantezii de a îneca imaginea ei în adîncul amintiriilor, să închid ochii de mă privi în întuneric și să mă întorc cu larimile dulci la ultima mea speranță...”
A ridicat capul în sus la cerul plumburiu, a zîmbit într-o agonie demonică de parcă totul se schimbase pentru el. A șters lacrima de pe obrazul stîng ce luneca încet pe pielea palidă a feței și cu pași mărunți cobora treptele colboase a pragului... În vălmășeala monotonă a străzii mute se văd zeci de puncte mișcîndu-se pasiv într-o ordine dezorganizată, numai el – acel punct neînsemnat din mijlocul cărării stătea nemișcat și parcă aștepta pe cineva ca să-l trezească din hibernarea vieții.